La capătul pământului -Capitolul I

Mama făcuse special pentru mine plăcintă cu mere, pentru că merele târzii dădură în pârjol şi erau delicioase. Octombrie e o lună bună pentru merele noastre. Pe vremea asta sunt mai mult decât coapte, unele chiar prind a putrezii superficial, pe alocuri dar mama le culege pe cele mai frumoase direct de pe remuri- nu aduce din pivniţă pentru că placinta iese mai bună dacă merele sunt încă pline de sevă vie- dar nu le omite pe cele puţin putrezite. Mă refer la cele care au prins pete ici şi colo. Ea spune că asta dă savoare plăcintei. Acum că le-a scos din cuptor, toată bucătăria miroase a scorţişoară şi vanilie. E mai mult decât miros de prăjitură; e miros de acasă şi asta mă umple de bucurie şi tristeţe totodată.

Venisem în vizită, prima vizită de când am început facultatea şi tot la 5 minute mi se umpleau ochii de lacrimi la gandul că trebuie să mă întorc, de parcă aş fi mers spre moarte. Adevăru-i că oraşul îmi părea la capătul pământului iar casa mea era centrul ei. Încercam să mă abţin să nu plâng pentru că acum eram acasă, pentru încă o zi şi trebuia să fiu veselă că am avut banii să vin înapoi. Cine ştie când o să-mi mai permit asta. Mama nu trebuie să vadă că sunt tristă, se va gandi că o duc rău, că sunt nefericită şi nu o să mă lase să mă mai întorc niciodată. Adevăru-i că nu sunt foarte fericită dar nu mă plâng. Singura mea greutate e dorul de casă care mă apasă in fiecare clipă. Dacă ar şti mămica cât de singură sunt acolo, la capătul pământului, ar plânge o săptămână în şir şi s-ar îmbolnăvi de tristeţe. Tare sensibilă mai e mama şi blândă, draga de ea, e anxioasă când vine vorba de familie şi îşi face griji mai mereu, chiar şi din nimicuri. Urăsc să o minte dar trebuie să o fac pentru binele ei. Se vede pe faţa ei îngrijorarea înainte chiar să spună ce o macină. Dintr-o dată i se încreţeşte fruntea, o umbră îi întunecă privirea şi întreaga ei fiină vibrează de tensiune. E nevoie de multă stăpânire de sine pentru a mima convingerea care să o calmeze. Şi chiar şi atunci când pare convinsă, tot nu încetează să-şi pună întrebări în sinea ei. Mămica e atât de grijulie cu familia ei. S-a născut într-o familei mare de care ea a fost cea mai mare şi a trebuit să-şi crească cei 8 fraţi după ce bunica a murit de tânără. Rolul de mamă şi l-a asumat de la 14 ani şi după atâta timp de crescut copii mici, cred că i-a intrat in sânge. După ce s-a căsătorit cu tata, a născut imediat pe fratele meu Andrei. După un am a venit pe lume şi Sergiu, după alţi doi s-a născut Rareş, după încă unul, Carol. Eu m-am născut după 5 ani de la naşterea lui Carol. Mama spunea că îşi dorea mult şi o fiică şi că dacă nu m-aş fi născut eu după cei 4 băieţi, probabil ar fi făcut copii până ar fi fost binecuvântată cu o fată iar eu aş fi avut o grămadă de frăţiori.

Andrei e căsătorit de 4 ani şi locuieşte la oraş, la 2 ore de satul nostrum natal. Acolo a făcut facultatea de inginerie şi a cunoscut-o pe Cornelia, soţia lui. S-au căsătorit repede şi acum au un băiat de 1 an jumătate. Sergiu s-a căsătorit şi el de curând cu Iulia, lucru care a bucurat-o enorm pe mama. Îşi făcea griji că Sergiu nu se va căsători niciodată deoarece e o fire perfecţionistă şi se hotărăşte foarte greu, chiar dacă e vorba de ce pastă de dinţi să cumpere. El şi Rareş locuiesc în acelaş oraş, la vreo 6 ore de mers cu maşina, unde Rareş studiază medicina. Rareş are o iubită, nici nu mai ştiu cum o cheamă şi nici nu o să încerc să-i memorez numele pentru că oricum nu va sta cu ea mai mult de 3 luni de zile. Iar Carol…Carol nu vrea să meargă la facultate sub nici un chip pentru că nu se poate descurca singur. Mamei i se rupe inima cănd il aude cum se plânge că o să moară departe de casă şi-i ţine partea în faţa tatei. Tata vrea ca el să aibă studii superioare, să devină om mare şi bogat, aşa cum părinţii mei nu au fost dar tata nu înţelege că fratele meu face bani buni şi fără aceste studii. El lucrează pe calculator, face detonate şi e foarte priceput. Din banii pe care-i câştigă astfel, plăteşte toate taxele casei. Tata tot crede că fără facultate nut e poţi descurca în viaţă. Desigur, susţin învăţământul superior dar Carol ar murii de foame dacă ar fi să plece departe de casă. N-ar fi în stare nici să dea cu aspiratorul. Apoi, Carol îmi seamănă mult, e şi el foarte ataşat de casa noastră la fel ca mine. Dar eu nu mă pot descurca ca el.

Mămica poartă un şorţ curat şi are mereu la îndemână vreo alte 5-6 pregătite în caz că-l murdăreştepe cel actual. Pe sub şorţ are o rochie verde închis ori pantaloni şi bluză în nuanţele mării. E grăsună şi nu foarte înaltă dar spre deosebire de multe femei, e fericită şi spune că sarcinile au împlinit-o numai bine pentru vârsta ei. Părul ei negru ca cerul nopţii mi-e şi mie moştenire şi mi-ar fi plăcut să-l am drept şi mătăsos cum îl are ea dar în schimb, m-am ales cu cârlionţi mari şi imposibil de aranjat. E oacheşă mama iar privirile ei îşi schimbă parcă culoarea în funcţie de starea ei de spirit; când e furioasă parcă-s verzi iar când e îngrijorată, aduc a albastru verzui. Cănd e liniştită, sunt de un albastru pur, ca mările curate şi limpezi. Iar ochii ei devin acum albaştrii cenuşii, ici colo verzui.

- Mănânci bine la cantină? Ce vă dau oamenii ăia? Sper că nu vă ţin numai în orez şi fasole!spune ea îngrijorată.

- Nu, mămică. Avem meniuri în fiecare zi. Luni mâncăm tocăniţă de cartofi şi sandwich cu brânză. Miercuri, de exemplu, avem ciuperci şi chiftele. Sunt foarte bine gătite şi nici nu-s scumpe.

- Şi-n restul zilelor?

- Stiu eu, salate, supe, găluşte umplute. Deserturile sunt cele mai bune, budinci de ciocolată şi fructe uscate….

- Dar vă dau porţii mari? Ajunge pentru toată lumea? Şi pâina, e destulă?

- Da, stai liniştită. E o instituţie cu pretenţii, e normal să aibă cel mai bun buffet.

Cu adevărat e o şcoală cu pretenţii şi au un buffet excellent dar totodată, scum şi sofisticat. Bufetele sunt împărţite pe clase, A, B şi C iar eu nu-mi permit decât meniuri C. E o facultate foarte renumită unde merg în general copii bogaţi, care mănâncă sufle-uri franţuzeşti şi preparate orientale a căror preţuri depăşesc banii mei de buzunar pe o săptămână. Mai sunt şi copii simpli, ca mine, care au întrat pe burse. Ei mănâncă tot meniuri C. Meniurile B sunt mai mult din aroganţă, ca să se stabilească o mai clară diferenţă între cei ca mine şi cei ca ei. Dar nu vreau să-i spun mamei despre lucrurile astea.

- Mai spune-mi de profesori. Cum sunt?

- Sunt exigenţi. Dar foarte buni. Profesorul de engleză vorbeşte cu accent englezesc atât de repede că de multe ori trebuie să-l rugăm să repete. Cel mai mult îm place profesorul istorie, e un om bland şi are un stil aparte de a preda…parcă vezi în faţa ochiilor toate evenimentele…te fură povestea şi uiţi să mai iei notiţe.

- Dar nu aveţi profesoare?

- Ba da. De filozofie, de franceză…

- Ş ice note ai luat? Sau nu se adu note…..

- Nu, doar examene. spun eu şi desenz în blatu rămas pe tavă, camera mea de la internat ca mama să şi-o poată imagina. Uite, aşa arată camera.

- Dar ce-i acolo?

- E sistemul audio al Anei, una din colegele mele de cameră. Îi place mult muzica. Uite, aici e patul meu şi acolo e patul Karlei, cealaltă colegă. Avem fiecare biroul nostrum, nu-i prea mare darn e ajunge şi acolo, lângă parul meu e dulapul….

- Dar de ce-i ascuns patul tău tocmai în fundul camerei, după dulap?

- Eu l-am pus acolo, am mai multă lumină să citesc.

De fapt, Anna şi Karla sunt college de 2 ani de zile şi şi-au aranjat camera în aşa fel încât să nu le deranjeze patul rămas liber. Când am venit eu, era deja ascuns după dulap şi nu le.am mai deranjat aranjamentul. Mie îmi place aşa pentru că am geamul la picioarele patului şi pot să mă uit noaptea, când plouă. Anna şi Karla nu suportă să doarmă cu perdelele date deoparte din cauza felinarelor din parc dar mie îmi place să privesc cerul aşa că am găsit o soluţie care le-a convenit şi lor, şi mie cu atât mai mult; am cumpărat o bară de perdea cu ventuze şi am prins-o între dulap şi peretele cu geamul astfel încât atunci când trag perdeaua, am intimidate iar colegele mele se bucură de beznă odihnitoare. Nu-s obişnuită să nu am camera mea iar perdeaua îmi oferă propiul meu spaţiu, deşi doar cât lungimea şi lăţimea patului.

Cu Anna si Karla nu pot spune că mă înţeleg minunat. Nu suntem certate, doar că ele sunt mai vechi rietene, au gaşca lor compusă din studenţi bogaţi şi cu totul alte preocupări decât mine. Sunt şi ele bursiere ca şi mine, fete foarte isteţe şi pentru că nu prea stau în cameră, num ă deranjează. Nu ieşim împreună şi nici nu prea povestim dar sunt amabile şi mai îmi dau o mână de ajutor când nu mă descurc la ceva. Ne înţelegem fără să fie nevoie să ne vorbim. De exemplu, când mă văd că învăţ, sunt drăguţe si părăsesc camera fără să le spun eu ceva. Iar eu fac la fel când una din ele vine cu iubitul ei sau când au chef să asculte muzică, să bârfească, etc. o facem fără să fim rugate, din respect, cred. Atunci când trebuie să le las singure, mă duc la cinema, la bibliotecă, citesc în parc. Nu ştiu ce o să fac atunci când va veni friugul şi ninsorile.

Internatul e mai mult un hotel. Există doar 5 camere pentru noi, ăştia săraci, trei de fete şi două de băieţi. Restul , ma auzit căci nu am avut ocazia să intru in vreuna, sunt camere luxoase, de cel mult 2 persoane, cu televizoare, frigider, pat mare, balcon; de fapt sunt ca nişte apartamente pentru co fiecare are dormitor şi living şi baie imensă. Sunt curioasă ce sume obscene plătesc copii ăştia bogaţi pentru asemenea confort.

- Şi colegii tăi? întreabă mama în timp ce aranjează bucăţelele de plăcintă pe o farfurioară. Ţi-ai făcut prieteni?

- Pe Anna si Karla. Nu prea am timp să cunosc oameni.

- E bine, să înveţi cum trebuie că-i scoală bună şi plătim mulţi bani să te ţinem acolo. Tata ar face cu inima dacă eşti dată afară!

- Mamă, nu mă dă nimeni afară. Nu-i chiar arât de greu încât să num ă descurc. De fapt, sunt o elevă destul de bună.

- Foarte bine, scumpa mea!şi mama mă pupă pe frunte mândră. Eu ştiu că-i şcoală de copii cu bani, cu părinţi patroni şi senatori….nu-ţi fac probleme, sper.

- Nu, nu sunt genul ăla de copii, mamă. Nu te mai uita şi tu la filme americane că nu-i aşa cum vezi la televizor.

- Îmi fac griji, să nu râdă de tine că suntem mai săraci….să nut e necăjască!

- Nicidecum. Şi apoi, suntem mari, nu copii de grădiniţă. Numai copii fac lucruri de astea. Ăştia sunt bine crescuţi, sunt diplomaţi şi eleganţi şi n-au treaba mea.

Nu râde nimeni de mine dar nimeni nu-mi ştie numele, toţi mă ştiu drept fata cu bursă. Copii cu bursă sunt cei săraci pentru că ceilalţi îşi plătesc locurile la facultate. Ca şi copil de bani-gata, nu eşti ştiut de absolute toată lumea. Dar ca şi copil cu bursă, eşti. Ar fi greu să nu te recunoască din moment ce nu ai haine scumpe şi maşină, nu-i aşa?

Mama mă trimite să-i chem la masă pe Carol şi tata. Din clipă-n clipă trebuie să apară şi Andrei. A spus că vine şi el să stea o zi aici, acum că m-am întors şi vrea să mă vadă. Măine trebuie să plec pe noapte ca să ajung înapoi la facultate căci trenul face 14 ore şi vreau să prind o noapte de somn întreagă. N-am lipsit la nici un cur şi nici n-am de gând.

Când intru în camea lui Carol, acesta îmi face semn să mă apropiu de biroul său. Lucrează, ca de obicei. Îmi arată încântat munca lui; într-un program făcuse un personaj din cap până.n picioare, ce-mi semăna.

- Lucrez la nişte caractere pentru u joc ce va apărea curând. Caracterul uman feminin eşti tu!spune el încântat. Nu-i gata încă dar când termin, va arăta aidoma ţie!

- Nu trebuie să faci asta. Nu vreau să apar într-un joc!spun eu speriată şi flatată totodată.

- Eşti cel mai bun model pentru caracterul ăsta, pe bune! Desigur, o să porţi haine de piele şi o să ai arme gen săbii şi pumnaluri….

- Nu ştiu ce să zic, num ă reprezintă.

- Din contră, eu cred că prinde exact esenţa….