La capătul pământului -Capitolul II

Masa în familie era mereu animată de umorul fratelui meu Andrei. Din copilărie era cel care spunea glume, povestea întâmplări haioase, stârnea râsete prin mimica lui. Avea un fel delicat de a face tot acest spectacol încât chiar şi mama care era de părere că la masă trebuie să vorbeşti puţin ca să priască mâncarea, îl permitea să povestească şi îi asculta istorioarele cu interes. Andrei nu era un măscărici, era haios şi şarmant şi stia ca după o lungă vorbărie, să zâmbească modest şi să o complimenteze pe mama cu privire la cină sau la felul cum arată. Iar mama era încântată peste măsură.

Masa de seară alături de Andrei şi-a păstrat caracterul comic într-o mai mică măsură, acum că nepotul meu, Alexandru, stă cu noi la masă şi e un copil răsfăţat peste măsură. Îmi place puştiul….atunci când doarme sau când se uită la televizor. Sunt singurele clipe în care tace din guriţa lui mare şi păcătoasă. În rest, urlă, ţipă, face nazuri şi plânge. Iar Cornelia îi face toate mofturile. Din cauza temperamentului lui dificil, jumătate din discuţiile de la masă se rezumă la a-l calm ape Alexandru şi a-l face fericit.

Masa din bucătărie era acum mică; mama o schimbase pe cea veche şi mare după ce Rareş a plecat la facultate pentru că ocupa mult prea mult spaţiu. După ce am plecat eu, au mai dus în pod încă un scaun. Aşa că luăm masa în sufragerie atunci când ne strângem mai mulţi. Mămica a gătit pui la cuptor şi legume scăzute, a preparat sos de smântână cu ciuperci şi suc de fructe. Mă simt binecuvântată să mănânc încă odată minunata şi foarte gustoasa ei mâncare! Tata stă în capul mesei, mama în dreapta lui, Cornelia şi Alexandru lângă mama, Andrei în celălalt capăt de masă, eu lângă Andrei iar lângă mine, Carol. Asta-i combinaţia cea mai sigură. Andrei are obiceiul să-l necăjască pe Carol iar eu an obiceiul să-mi ies din sărite lângă nepotu-meu. Într-un moment în care ţâncul tace, tata spune:

- Aş vrea să vin mâine cu tine, Lulu. Să văd unde stai, să văd ce condiţii aveţi acolo. Maică-ta spune că internatul e şi pentru băieţi, şi pentru fete iar aşa ceva nu mi se pare normal. Ce fel de colegiu e ăsta? Aş prefera să găsim o cameră de închiriat într-o casă cu oameni de cuviinţă, chiar dacă va fi mai scump…

Mie mi se taie respiraţia. În primul rand, tata suferă de tensiune mare iar un asemenea drum i-ar face mult rău. Apoi i-ar ceda inima să vadă ce adevărat palat e defapt colegiul şi cu ce bogătani trăiesc. Tata dispreţuieşte oamenii care trăiesc pe averi fabuloase ale părinţilor lor. Şi-ar da seama că nu-mi place acolo şi că sunt într-un mediu total diferit de mediul meu. Desigur, ştie că sunt mulţi studenţi bogaţi darn u ştie că sunt majoritari. Nu trebuie să afle vreodată asta, nici el, nici mama.

- Tată, un drum ca ăsta ar fi boală curată pentru tine.spun eu.

- Nu-ţi fă tu griji, doctorul spune că sunt puterni ca un flăcău. Un drum n-o să mă omoare ş-apoi mă intorc, bolesc o săptămână şi-mi trece.

- Tată, aici îi dau dreptate lui Lulu.mă susţine Andrei.

- Şi e scump.întăresc eu.

- Am banii mei de zile negre, puşi de-o-parte.continuă tata. Fata mea, nu poţi trăi sub acelaş acoperiş cu băieţi mai mari ca tine, cu gânduri necurate.

- Nu-i chiar aşa, să şti. Băieţii au camerele lor, noi pe ale noastre…nu ne amestecăm. Sunt şi supraveghetori care au grijă, sunt cameristele…

- Nu i-ar strica să cunoască băieţi.spune Carol ştrengar iar eu îl înghiontesc pe sub masă pentru că înrăutăţeşte lucrurile.

- Pardon?!spune tata surprins şi iritat. Lulu are 19 ani, nici nu se poate….

- Nu-l lua în seamă, tată. Vorbeşte prostii.

- De ce sunteţi atât de tensionaţi?spune Andrei încercând să schimbe atmosfera neplăcută. Lulu-i cuminte, nu vă mai faceţi griji. Şi apoi, tată, s-ar simţi prost să apari la colegiu s-o verifici, ca pe copii mici. Gandeşte-te cum o vor privii colegii. Nu-i aşa, mamă?

Mama nu răspunse dar după cum îi stă în fire, se îngrijorase deja cu toate că ştia că-i fără rost. Tata căzu pe gânduri scărpinându-şi barba grizonată, îmi aruncă priviri iscoditoare, apoi lui Carol îi adresă o ocheadă scurtă. Carol mai spune şi ce nu trebuie şi se vede traba că tata a luat în seamă remarca lui. Tata are o grijă obsesivă faţă de mine pentru că sunt singura lui fată şi pentru că sunt cea mai mică. Nu cred că vreodată va accepta idea că am crescut şi că o să cresc, nu cred că va avea vreodată destulă încredere încât să nu-şi mai facă griji. Tata era tare mândru când unul din fraţii mei avea vreo prietenă şi chiar îi împingea de la spate să-şi scoată iubitele la film, în oraş, le dădea bani de excursii şi chefuri. Cu mine însă era foarte sever. Nu că aş fi mers eu la chefuri prea multe sau prin oraş. Dar niciodată nu am avut curaj să-i spun de primul şi unicul iubit pe care l-am avut, ce-i drept, pentru o scurtă perioadă de timp. Ar fi fost supărat foc, m-ar fi închis îîn casă. E de părere că toţi băieţii sunt nesimţiţi şi profitori, mai puţin fii lui. Nu-l învinovăţesc, ştiu că o fae din dragoste pentru mine şi încearcă doar să mă protejeze. Dar cred uneori că protecţia asta nu va înceta niciodată.

Tata ne-a spus mereu că ne va susţine financiar oriunde am vrea să mergem, să ne continuăm studiile cu rugămintea să învăţăm bine şi să obţinem burse pentru că nu şi-ar fi permis să ţină 5 copii în facultate dacă ar fi trebuit să plătească şi studiile. Când i-am spus că am obţinut bursa, după atâta chin, nici n-a vrut să conceapă idea ca eu să fiu atât de departe de casă, chiar mai departe decât toţi fraţii mei. Am plans şi eu şi mama zile în şir până să-l convingem. Mama îmi ţine partea orice ar fi şi cu toate că nu-i place, minte pentru mine. Ea mă acoperea atunci când aveam acel iubit, acum doi ani de zile. Se pare că de data asta i-a scăpat micul detaliu legat de internat.

Discuţia s-a încheiat subit cu nazurile lui Alexandru care nu vroia să mănânce sosul de ciuperci. Mama şi-a canalizat atenţia pe Cornelia şi micuţ, Andrei l-a întrebat pe tata de politică şi una, alta. Lucrurile parcă s-au dres. Dar ştiam în sinea mea că tata nu-şi va găsi liniştea niciodată. Am reuşit să-i şoptesc lui Carol:

- Trebuia tu să spui ce-ai spus…acum tata o să mă sune de 10 ori pe zi!

- Trebuie să-l obişnuim, nu-i aşa?! În curând o să ieşi şi tu cu tipi, o să-ţi găseşti vreunu’ şi o să te trezeşti că tata vrea să te ţină castă până la 40 de ani.

- Nu vorbi aşa. Lasă, nu-i da tu bătăi de cap până nu e cazul. Şi n-o să fie prea curând, te asigur. Nu am timp nici să mă plâng, e greu să ţin pasul cu mucoşii ăştia care-şi cumpără examenele. Eu învăţ, eu n-au nici o grijă.

- Toţi sunt aşa?întreabă Carol interesat.

- Nu, nu toţi. Ăia pe care-i vezi la cel puţin trei sferturi din cursuri, sunt serioşi, învaţă. Sunt unii care vin doar o zip e săptămână sau doar la anumite cursuri. Ăia sunt micii ticăloşi.

- Credeam că-i un colegiu cu renume, cu studenţi străluciţi, cu un system incoruptibil…

- Eh, aiurea.spun eu scârbită. E bun, e cu renume, are studenţi străluciţi dar ca în orice system, există şi privilegiaţi. Din ăştia fac parte fica lui Ion Carion, ăla de are Banca Naţională, doi băieţi ai senatorului Diaconu, copii de ăştia putrezi de bogaţi, cu nici un ţel pe lume…mai sunt şi alţii ca ei. Dar uite o chestie interesantă! O ştii pe Amalia Anton, fotomodelul ăla, căsătorită cu un moş miliardar?

- Nu chiar, num ă uit la TV. Ce-i cu ea?

- Mie mi-a părut mereu un lucru stricat…mă rog, dacă nut e uiţi la televizor n-ai cum să şti că are vreo 24 de ani şi soţul, vreo 60…Ideea e că-i proastă tipa, dar fică-sa e foarte inteligentă. Vine la toate cursurile, e numai ochi şi urechi…nici n-ai zice că se trage din aşa părinţi! Dacă o vezi, juri că nu-i nimic de capul ei, e la fel ca toate fătucile astea tinere, împopoţonată şi aranjată…

- Chiar aşa, zi-mi despre copii de bani-gata. Cât de afurisiţi sunt?

- Afurisiţi, nu. Asta dacă nu pui la socoteală ignoranţa lor, ceea ce pentru mine e un lucru bun. Nu au treabă cu mine sau cu ceilalţi copii ″săraci″, după cum ne numesc ei. Ne ignoră. Şi asta-i bine pentru că mă temeam să nu găsesc o atmosferă ostilă. Doar că…şi ignoranţa asta e atât de făţarnic afişată uneori încât te jicneşte. La cantina care mai degrabă e restaurant, sunt chenări care te servesc. Eu mă duc de obicei direct la buffet şi cer, nu mai stau după chelnări pentru că trebuie să le dai bacşiş. Într-o zi, mi-am luat mâncarea şi după obicei, m-am servit cu tacânuri din support. Lângă masa mea era masa unor fete care comandaseră tocmai când am comandat şi eu iar chelnărul lor a luat tacânuri din support după ce am luat eu. Probabil au văzut asta pentru că au refuzat tacânurile şi l-au pus pe chelnăr să le spele, cu menţiunea ″sunt sensibilă la germenii majorităţii″, de parcă eu vin de la coada vacii şi aduc molime!

- Christoase, chiar aşa?!se enervă Carol. Le rup capul, serios, vin cu tine şi…

- Termină. Mă aşteptam la asta, se putea şi mai rău. A fost un caz, o paparudă cu nasul pe sus…să nu crezi că toată sala a refuzat tacâmurile după ce m-am servit eu. Totuşi, nu înţeleg…şti cât ţin la igienă şi am fost foarte grijulie să nu atung celelalte cuţite şi…

- Carol, du-te te rog şi cumpără nişte ţigări pentru mine.spune tata pe neaşteptate.

M-am oferit să merg cu el pe motiv că vreau să salut nişte foste college de liceu care locuiau in apropiere. De fapt, mi-era frică de o altă discuţie cu tata, una în care să nu-l mai po îndupleca. În plus, Alexandru devenise isteric şi acoperea vocile tuturor cu urletele lui iar mama şi Cornelia se rugau de el să meargă la somnul de prânz. Mă amuză cum două femei mature se roagă de un puşti de aproape 2 ani, care abia vorbeşte articulate. Cred că şi mamei îi e greu să-l supărte cu toate că-i e drag de el pentru că e singurul ei nepot. Dar nici nu ridică tonul la el, nici nu-l atinge peste picioruşe, aşa cum ne făcea nouă când eram mici şi obraznici, cu palma ei suturătoare. Ştie că Cornelia nu acceptă bătaia ca metodă de educare şi nu vrea să facă pe soacra nesuferită şi să-i dea lecţii cum să-şi crească copilul. Deşi, nu cred că i-ar stica. Nici eu nu sunt pro bătăii dar nici felul în care Cornelia procedează nu mi se pare normal. Copii pot fi educaţi cu vorba, pot fi supuşi prin tonul vocii, prin felul în care îi priveşti. Dar ea nu are tărie de character nici măcar în faţa propiului copil. Dacă ajungi să te rogi de un ţânc să nu fure nu ştiu ce din magazine, e grav, copilul ăla nu va înţelege niciodată ce e bine şi ce e rău şi-şi va trata părinţii fără respect. Dar nu am copii ca să dau lecţii aşa că mai bine mă abţim.

Satul nostrum e foarte frumos şi curat. E un sat de oameni foarte harnici. E o rutină străveche prin care oamenii îl menţin astfel şi nu cred că e om care să nu o respecte, nu din obligaţie ci din obişnuinţă şi proprie voinţă. În fiecare dimineaţă, femeile mătură în faţa porţii şi udă prcelele cu iarbă şi flori din faţa casei. Majoritatea au duzi sau peri pentru că ţin umbră vara dar sunt unii, ca mama de altfel, care au flori. Sunt doar câteva străzi asfaltate în tot satul şi strada noastră e una dintre ele pentru că se află aproape de intrarea în sat, se desprinde din şosea si duce, cotind la vreo câteva case de noi, spre gară. Soseaua se continuă intrând în sat şi traversează râul (care trece parallel cu strada noastră, chiar peste drum de noi) printr-un pod, continuă încă un pic până in centrul satului şi de acolo se continuă mai departe printr-un drum mai îngust până la cimitir. Mai sunt încă vreo câteva străduţe asfaltate, printre care cea care duce la satul vecin, cea dinspre mânăstirea din vale şi strada cu biserica ortodoxă. Sunt două biserici in sat, una ortodoxă şi una catolică, cea mai mare, dar aceasta nu a fost asfaltată din motive pe care nu vreau să le povestesc acum. Cel mai frumos e centrul satului, o piaţă mare pavată cu piatră, cu rondouri de flori, băncuţe, buticuri, standuri de legume şi fructe, magazine; primăria , farmacia şi poşta se află tot aici. Şcoala e în imediata apropiere. Nu sunt licee în sat dar cel mai apropiat oraş se află la jumătate de oră de mers cu trenul iar copii fac naveta zilnic pentru că nu-i departe şi nici scump.

Strada mea mi se pare cea mai frumoasă dintre toate pentru că are râul cu albia lui coborând din buza străzii. Mai mult, râul cade într-o cascadă mititică chiar imediat sub pod, oferind copiilor un loc mai adânc unde să se bălăcească vara. Toţi copii satului se adună aici pentru că-i sufficient de mult loc pentru toată lumea. Şi eu mă bălăceam aici, vara, uneori ceasuri întregi până mi se zbârcea pielea şi-mi invineţeau buzele. Dar eram copii şi eram căliţi, nu răceam niciodată.

Supermarketul e aproape de piaţa satului, aşa că am luat-o agale peste pod şi am urcat pe stradă, drept înainte. La noi e politicos să dai ″bună-ziua″ oamenilor care stau pe bănci în faţa porţilor, la poveşti, chiar dacă nu-i cunoşti. Ziua nu vezi decât bărtâni dar seara, satul e animat de lume adunată la poveşti, tineri şi bătrâni, adunându-se de prin jur la câte o casă, cu scăunele şi bănci. Îşi cumpără seminţe şi toată seara, după întoarcerea ciurdei (au rămas tot mai puţin cei care au vaci şi animale domestice pentru că Uniunea Europeană nu mai permite), discută fleacuri, povestesc filme, bârfesc, îşi împărtăşesc secrete culinare şi de cele mai multe ori îi prinde miezu nopţii astfel. Vara stau chiar şi mai mult. Iarna, femeile se adună la o vecină şi o ajută să frământe aluat de pâine ori urmăresc seriale împreună iar bărbaţii petrec la crâşma din capătul străzii mele. Oricare din capete, e câte o crâşmă în fiecare.

Asta-i viaţa satului şi crescând aici, in mediul ăsta prietenos, îmi dau seama tot mai mult că num ă voi adapta niciodată vieţii la oraş, şi cu atât mai mult, vieţii în oraşul acela parcă nesfârşit unde sunt nevoită să petrec următorii 4 ani de viaţă studiind. Oraşul îmi pare un loc periculos, ca un labirint de întortochiat! Nu ştiu cum reuşesc fraţii mei să locuiască în asemenea locuri ostile şi mă bucur că frate-meu Carol a decis să nu se confrunte vreodată cu aşa ceva. Cred că îi e greu atunci când e nevoit să meargă la oraş, să-şi cumpere una, alta. Cu toate că fraţii mei îl necâjecs, eu cred că e intelligent. De c ear lăsa liniştea satului pentru nebunia unui oraş? La noi nu există crime, jafuri, scandaluri (mai grave decât cele între soacră şi noră, mă refer), corupţie, traffic, pături sociale….La noi, oamenii sunt egali, sunt la fel de respectuoşi cu cel mai amărât sătean cum sunt cu primarul sau cu preotul; la noi nimeni nu se luptă să fie la modă, nu dăm banii pe haine de firmă, nu ne luăm maşini scumpe, nu marginalizăm copii mai săraci. Îmi aduc aminte un chef ţinut imediat după începerea anului, la facultate, un chef mare la care nu m-am dus, evident, dar la care au fost refuzaţi puşti şi puştoaice bogate pe motiv că nu sunt sufficient de bogaţi, populari, cunoscuţi. Am fost şocată să aud că şi copii de bani-gata reuşesc să stabilească ierarhii între ei. La noi nu există aşa ceva. Când eram încă acasă, mai mergeam ocazional la chefuri în sat, ţinute într-o clădire abandonată. Mi-o amintesc pe Maria, considerată a fi cea mai înstărită din sat pentru că tatăl ei avea cofetăria şi două din barurile mari din sat, cele de pe strada mea. Cu toate că realitatea era asta, cu toate că avea cele mai bune haine şi cea mai modernă casă, Maria avea ca cea mai bună prietnă, pe Ioana, o fată de la orfelinat, săracă la fel ca toţi copii de la orfelinat. Toţi ştiam că Maria e bogată dar nu-i păsa nimănui, nici chiar ei. Niciodată nu vorbeam de averea celuilalt, niciodată nun e interesa lucrul ăsta. Maria a avut iubiţi de prin sat mult mai săraci ca ea şi sunt convinsă că niciodată nu s-a gândit la asta, nici ea, nici ei. Maria dansa la grămadă cu toată lumea, mânca mâncarea făcută la ceaun, se îmbăta din alcool ieftin şi vomita umăr la umăr cu prietena ei. Dormea in feldăra de fân alături de restul copiilor care se îmbătaseră şi la fel ca ea, nu doreau să se întoarcă acasă şi să fie văzuţi de părinţi. Aşa era Maria şi aşa eram toţi. Pentru noi, ea avea o casă mai frumoasă, nu mai mulţi bani. Pentru ea, noi aveam case tradiţionale, nu sărăcăcioase. Şi credeam aceste lucruri cu sinceritate, nu din politeţe.

Mi-era silă să mă întorc la oraşul acela îmbâcsit şi aglomerat, la studenţii snobi şi aroganţi, la superficialitatea unei comunităţi conduse de prejudecăţi şi etichete, de clasificări, false valori şi ipocrizie. Mi-era scârbă…