La capătul pământului -Capitolul IV

Am lăsat urgent farfuriile pe care le căram pe cea mai apropiată masă, m-am năpustit asupra unui support de şerveţele şi am dat să-l ajut pe individ să-şi cureţe hainele. Purta un tricou alb-imaculat, băgat lejer în blugii negrii şi un sacou gri, descheiat. Doar că tricoul era acum maro de la shake, blugii erau uzi leoarcă de cola iar sacoul le avea pe amândouă, plus praful de brânză care căzuse de pe păr. El s-a ridicat în picioare înjurând şi estima daunele. Abia i-am atins umărul cu un şerveţel că mi le-a şi smuls din mână şi a urlat la mine să nu-l ating. Eu arătam mai speriată decât o căprioară în bătaia piştii! Încercam să-i spun că-mi pare rău, că nu am făcut-o intenţionat, să mă scuz că nu l-am văjut…dar el blestema de se rupea cerul! Eram atât de copleşită de privirile usturătoare ale martorilor şi de injuriile de mahala pe care mi le aducea tipa de la masa lor că nu ştiam ce să fac. Aş fi vrut să-l ajut să se cureţe dar mi-era frică că de voi mai încerca o dată să mă apropiu de el, o să mă pleznească.

Doi chelnări s-au dezmeticit şi au sărit cu servete albe să-l cureţe. Nu a protestat lor, s-a lăsat ajutat blestemând în continuare. Nimeni nu băga de seamă paharele sparte aşa că m-am aplecat sfioasă să le strâng, ca să-mi mai repar greşala.

- Ai idée cât costă sacoul ăsta?!mi s-a adresat el cu un ton furios şi dojenitor.

Nu aveam idée dar cu siguranţă costa foarte mult. Mi-era atât de ruşine că nu cutezam să mă uit la el; strângeam încet cioburi şi frunze de salată de pe jos, evitând să înalţ capul, ca o sclavă care a greşit amarnic înaintea stăpânului. Pot suporta multe, dar nu ruşinea. Şi în viaţa mea nu fusesem atât de ruşinată. Nu ştiam cum să îndrept situaţia, nu ştiam cum să răscumpăr această greşală. Eram conştienă că va trebui să plătesc toate daunele, obiectele sparte şi hainele lui, dar ruşinea….cum era să o şterg?!

- Nu puteam să stau acasă, să mănânc acasă?! Mi-a trebuit să vin cu voi!spuse el către colegii lui de masă.

- Mai e timp, ai timp să te schimbi până la 9 când plecăm. încercă fata să-l îmbuneze. Nu-i aşa de rău, sacoul poate fi curăţat, la fel şi pantalonii. Tricoul…o să-ţi cumpere altul nou tâmpita asta! Idioat-o!

- E, căcat! Băgami-aş….Totul e compromise, mergeţi fără mine. spuse el inspirând adânc şi încercând să se calmeze. Nu-i timp, tre’ să ajung acasă, până fac duş, până mă întor….Căcat!

- Frate, relaxează-te, n-ai murit. spuse unul din prietenii lui, un tip foarte serios, cu ochelari şi o frizură scurtă, impecabilă. Se mai întâmplă, ţi s-au dus dracu’ hainele şi gata, asta e.

- E un Armani. spuse tăios fata făcând referire la sacou, apparent cea mai valoroasă piesă distrusă.

Eu tăceam chitic, poziţia-ghiocel, înghiţeam mustrările…Singurul care a arătat puţină îngăduinţă a fost tipul cu ochelari. S-a aplecat lângă mine şi a început să adune şi el cioburi, cu scârbă, evitând să atingă podeaua sau bucăţile murdare de sos. I-am spus fâstâcindu-mă că mă descurc şi fără să-mi dau seama, m-am adresat lui cu formula de politeţe pe care nu aş folosi-o nicidată cuiva de aceeaşi vârstă cu mine: ″Vă rog, nu vă deranjaţi…″. El a zâmbit fără să mă privească şi atunci am avut presimţirea că ăsta-i felul lui de a mă umili. Sau poate nu? Oricum, ce mai conta… Tipa continua să mă facă proastă, idioată, căţea…chestii pe care nimeni nu mi le-a mai spus până acum şi care nu credeam că-mi vor fi spuse vreodată. Chiar aşa de josnică eram pentru ei? A fost un accident, a fost în aceeaşi măsură vina lui! Dar eu eram cu musca pe căciulă şi nu-mi permiteam să-i răspund înapoi. Au venit imediat câteva menajere care m-au dat la o parte şi au strâns în locul meu. M-am ridicat cu gândul să-mi cer iar suze dar el nu m-a lăsat să deschid gura; a ridicat o mână cerându-mi să tac şi a plecat fulgerător, cu tot alaiul prietenilor lui.

Am insistat să plătesc lucrurile stricate dar nu m-au lăsat cu nici un chip. A trebuit să ies din restaurant sub privirile batjocoritoare şi dispreţuitoare a studenţilor. Eram conştientă că mâine, toată lumea o să afle de incident iar eu num ă mai puteam întoarce niciodată să mănânc acolo. Trebuia să-mi găsesc un alt loc sau să mă mulţumesc de acum încolo cu mâncare rece la mine în cameră. Bursa mea îmi plătea studiile şi îmi reducea la jumătate toate costurile de întreţinere: camera în care stăteam, folosirea curăţătoriei colegiului şi mesele la restaurantul acestuia. Asta însemna foarte mult iar acum că nu mai puteam mânca acolo, trebuia să-mi găsesc alt loc, cu siguramţă mai scump. Îmi făceam deja planuri să iau doar două mese pe zi sau să servesc o masă caldă în oraş timp de o săptămână iar următoarea săptămână, să mănânc în cameră. Astfel, aş fi ţinut cheltuielile la acelaş nivel. Dacă i-aş fi spus mamei, cu siguranţă m-ar fi înţeles şi mi-ar fi trimis suficienţi bani pentru a-mi continua rutina culinară în altă parte dar sub nici un chip nu vroiam s-o îngreunez financiar. Oricum ea şi tata se chinuiau să mă ţină pe mine şi Rareş în facultate. Cu toate că face Medicina, Rareş îşi permite să lipsească la unele cursuri şi să lucreze jumătate de normă ca supraveghetor într-un complex commercial şi astfel, să-i mai scutească pe părinţi de nişte cheltuieli. Dar eu urmez un colegiu cu pretenţii, la care dacă nu ai bani să cumperi indulgenţa profesorilor, absenţele sunt o problemă. În plus, am cursuri atât de răsfirate încât îmi acoperă toată ziua şi n-aş putea lucra decât noaptea. Iar asta m-ar epuiza şi mi-ar distruge orice şansă să termin facultatea asta.

Mă consolam adesea spunându-mi că facultatea asta îmi va propulsa CV-ul în fruntea listelor şi atunci, banii o să vină cu uşurinţă iar eu voi putea să-mi ajut părinţii şi să le mulţumesc pentru eforturile lor. Nu mulţi ca mine ajung să intre la colegiul ăsta. Annual, sunt oferite doar 25 de locuri, adică burse, pentru cei mai buni din toată ţara. Primii de pe listă primesc şi camere, restul stau în gazdă. Mai sunt alte 125 de locuri pentru ceilalţi care au bani să le ocupe. Şi trei secţii: Jurnalistică, Management şi IT. Eu sunt la Jurnalistică. Dar parcă aş fi la toate trei deodată.

Apoi mi-a venit un alt gănd: cum fac eu rost de bani ca să-i plătesc hainele distruse? Fata aia a zis că-s Armani. Habar n-am ce e Armani dar probabil e scump. Oare cât de scump?! Pentru mine e scumpă orice haină peste 15 euro. Să fie mai mult de 100? Habar n-am de unde să fac rost de banii ăştia. Trebuie să găsesc o soluţie. În ultimă instanţă, apelez la mama dar mi-e teamă să nu o necăjesc şi mai rău. O să creadă că nu-s cuminte, că-mi fac de cap pe aici, nu o să mai doarmă noaptea….offff. Şi ce să fac acum, să îl caut eu pe tip să întreb de costuri sau să aştept să vină el la mine? La cât de snobi sunt ăştia, cu siguranţă o să vină mâine dimineaţă cel tâtziu! Dar ar fi un gest prost să aştept, poate crede că fug de desponsabilitate. Nu cunosc pe nimeni care să-l cunoască, să-mi spună unde-l găsesc.

Cu toate că eram atât de obosită, îmi sărise somnul din cauza grijilor. La ora 9 am fost în pat dar n-am reuşit să adorm până târziu. Pe la 2 noaptea, le-am auzit pe colegele mele petrecăreţe întorcându-se de oriunde or fi fost. Păreau foarte distrate şi imediat am aflat şi motivul: auziseră şi ele păţania mea. Crezând că dorm, au şuşotit pe tema asta. E enervant ce repede se răspândeşte bârfa! Dar atunci mi-a picat fisa; ele sigur cunoşteau pe cineva care să-l cunoască pe tipul acela şi mă puteau ele pune în contact. Am zâmbit mulţumită şi după ce au terminat de vorbit despre mine, am reuşit să adorm cu o grijă mai puţin.

Dimineaţa, n-a fost nevoie să le abordez pentru că au şi deschis subiectul de cum am deschis eu ochii:

- Am auzit ce-ai păţit ieri, la restaurant.a spus Anna introductiv. Povesteşte-ne tot!

- Nu-i nimic senzaional de spus. E exact cum aţi auzit. Dar cum de s-a răspândit vestea atât de repede, nu-i o poveste prea deosebită….

- Măi, ai scăpat brânză ″Hoholand″ pe Gregorov! Asta-i o ironie a sorţii!spuse Karla amuzată. Nu şti cine-i Tudor Gregorov, nu-i aşa?

- Nu….spun eu stingheră.

- E fiul lui George Gregorov, director general al tuturor fabricilor ″Hoholand″ din ţară!

Asta chiar era o ironie a sorţii, una deloc convenabilă. Cred că acum se vor face glume pe seama lui iar mie îmi va fi şi mai greu să-i obţin iertarea, atât de necesară conştiinţei mele.

- Ah, nici nu se putea mai rău!spun eu. Deci pentru brânza aia afurisită se face atâta caz?

- Unde dumnezeu hoinăreai cu spiritual de nu l-ai văzut?întrebă Anna.

- Eram cu privirea la o fată care…făcea o remarcă la adresa mea. Dar pe el cine l-a pus să se legene cu scaunul la masă?! E şi vina lui, până la urmă, dacă n-are maniere…Dar trebuie să-i plătesc hainele distruse. Ştiţi voi unde-l găsesc, cum să dau de el? Vreau să-l întreb cât îi datorez.

- Eşti sigură că vrei asta?făcu Anna sceptică. Are şi alte haine, nu moare din cauza ălora, cu siguranţă

- E onoarea mea în joc. Şi aşa-i frumos. Sunt destul de matură să-mi asum responsabilităţi.

- Eu nu cred că poţi, dar treaba ta. Pe el nu-l cunosc personal dar o cunosc puţin pe Lorena, amica lui. Are oră liberă de la 10 şi o poţi întreba pe ea atunci. Are cursuri în sala 42. spune Karla.

- Mulţumesc mult.

Am plecat din cameră ca să evit alte întrebări deşi aveam eu câteva. Cum ar fi, de ce credea ea că nu pot să-mi asum o responsabilitate. Apoi mi-am dat seama că nu pot merge la restaurant şi timpul nu-mi permitea să caut acum un fast-food. Acum trebuia să mă trezesc şi mai repede ca să apuc să iau mic-dejunul…Am ieşit din curtea colegiului şi am căutat cel mai apropiat magazine de unde am cumpărat lapte îmbuteliat la sfert de litru şi biscuiţi vărsaţi. Pot trăi şi cu asta, până la urmă. După ce am mâncat în curtea facultăţii, pe bancă, m-am grăbit spre cursurile mele.

Cum s-a terminat primul curs, m-am grăbit spre etajul clădirii unde se afla sala 42, sala unde avea cursuri Lorena. Ce nume ciudat, dar i se potriveşte. Am aşteptat lângă perete, privind studenţii cum părăseau sala de curs şi toţi, absolute toţi s-au uitat lung la mine; unii au râs ,alţii m-au privit ca pe o glumă, alţii erau doar curioşi. A fost unul dintre cele mai dificile momente ale vieţii mele! Când am văzut-o pe Lorena ieşind din sală, m-am dus direct la ea şi am oprit-o.

- Scuză-mă că te deranjez, eu…eu…

- Ce vrei?mi-a zis ea tăios.

- Aş vrea să vorbesc cu Tudor Gregorov. Îmi poţi spune unde-l găsesc?

- Ce ai tu de vorbit cu el? Crezi că dacă-ţi ceri scuze ajuă? Lasă-l în pace.

- Vreau să discut cu el daunele. Vreau să plătesc ce-am stricat.

- Serios?!făcu ea dispreţuitoare şi amuzată şi după ce mă privi din cap până-n picioare, pufni uşor. Uite, te scutesc de o umilire în faţa lui.

Desfăcu o geantă pe care o ducea pe umăr şi scoase din ea un laptop negru, subţire. Se apropie de una din mesele decorative de pe corridor, îl porni şi-mi făcu semn să mă uit. Accesă magazinul online ″Giorgio Armani″ şi căută in colecţii sacoul pe care-l distrusem eu. Eu îmi ţineam respiraţia. Când găsi modelul căutat, dădu click pe imagine ş detaliile acestuia apărură. În prima clipă am crezut că nu văd bine zero-urile; m-am apropia mai mult, am numărat o dată, de două ori, de trei ori….

- Da, ăla-i preţul, nu te mai holba atât. 1200 euro.spuse ea cu o satisfacţie enormă, văzându-mă cum mă albesc la faţă.

- Nu se poate….

- Ba se poate. Sunt haine de firmă, drăguţo, nu chinezării luate din târg. Ce te aşteptai?! Şi acum să vedem pantalonii…

Eu eram în stare de şoc. Creierul meu îngheţase, nu mai auzeam, nu mai vedeam în jurul meu…mă holbam în gol. Eram atât de şocată că nici nu înţelegeam cu adevărat cât de şocată sunt! Am prins din zbor suma de 600 euro pentru blugi şi 150 pentru tricou. Nu m-am mai obosit să mă uit, ştiam că aşa este. Aveam datorii de…1950 euro! Datorii accumulate în câteva secunde! Eram paralizată. Mă rugam să fac un atac cerebral, să intru în comă şi să nu mai ies, să se dărâme clădirea peste mine, orice…

- Bun, acum că şti cât te costă, nu-i nevoie să-l mai cauţi. Şi nu ne mai irosi timpul până nu ai banii.

Lorena închise laptopul şi plecă fără să mă privească, cu mersul ei ţanţoş şi legănat. Cred că am mai stat o vreme aşa, nu ştiu la ce mă gândeam dar când mi-am revenit, studenţii intraseră deja la cursuri. Pentru prima dată mi-am băgat picioarele în ele de cursuri şi m-a dus la mine în cameră. M-am pus în pat, am tras perdeaua şi am plans zdravăn. De unde să fac rost de banii ăia, Isuse Cristoase!!! De unde să scot eu atâta bănet? Eram distrusă, ruinată. Trebuia acum să renunţ la facultate, să-mi găsesc de lucru ca să pot face un credit pentru banii ăia. Ce va zice mama? N-o să zică nimic că n-o să apuce, o să leşine instantaneu! Tata o să facă cu inima, o să moară şi el! Mi-am distrus viaţa în mai puţin de un minul. Dacă n-aş fi fost atât de idioată! Nu le pot spune alor mei, sub nici o formă! O să le spun că am fost dată afară pentru că nu am făcut faţă, da, asta le spun. Dar nu acum, mai las să treacă câteva luni. Până atunci, am timp să mă angajez, strâng ceva bani şi fac şi creditul. Şi mai pot rămâne şi aici, nu trebuie să-mi caut locuinţă pentru că absenţele se calculează la sfârşit de semestru. Ia stai, eşti dat afară dacă ai mai puţin de două treimi din prezenţele obligatorii. Pot câştiga un maxim de timp dacă merg la cursuri până la mijlocul lui noiembrie. Apoi îmi caut de lucru şi nu mai merg la cursuri. O să-mi pic toate examenele dar nu contează, intru la restanţe pe vară. Când începe al doilea semestru, nu mă mai duc. Până la vară n-o să-mi aibă nimeni treaba şi pot sta în continuare în camera mea. Între timp lucrez ca să-mi acopăr creditul, iau o masă pe zi şi salvez şi din banii trimişi de mama. Nu ştiu ce să fac pe urmă…după ce mă dau afară, unde mai stau? N-o să pot achita creditul dacă plătesc chirie din banii câştigaţi. Poate reuşesc să mă împrumut cu câte ceva de la Andrei şi Sergiu.

Mi-am făcut planuri, calcule, ore în şir am întors problema pe toate părţile şi disperată, am ajuns ajuns la concluzia că nu o să pot scoate banii ăştia atât de repede. Începusem să consider ca variantă chiar şi prostituţia, atât de disperată eram. Într-un târziu mi-am dat seama că aberam, că nu pot să-mi pun nici unul din planuri în funcţie şi cu atât mai puţin să renunţ la facultate şi că va trebui să vorbesc cu ai mei, până la urmă. Dar mai întâi de toate, trebuia să-l sun pe Andrei.