Fără titlu’

Mi-am dat seama de o cheste foarte neplăcută zilele astea. O chestie care probabil se tot întâmplă de mult dar eu nu trăiesc printre muritori ca s-o conştientizez. O cheste care n-am cum s-o schimb.

Eram în Artcafe. Bineînţeles, toate filemele mele de groază încep aşa, dacă vă mai amintiţi de tipa care făcea origami şi eu…altă poveste, să revin. Eram în Artcafe. La o cafea. Şi o pipă. Şi va o vorbă. Şi nu ştiu cum lumea ajunge să vorbească destre vitorul meu. Asta-i introducerea, aia menită să pregătească emoţoinal desfăşurarea acţiunii. Şi după ce m-am dat seama că sunt prea leneşă ca să merg la o facultate serioasă şi prea uşor de plictisit ca să încerc ceva mai puţin solicitant, m-au luat tristeţile. Rău de tot. Dar nu asta-i problema. După ce am încetat a mai fi subiect de discuţie pentru oamenii care mă cunosc şi fascinant cobai psihologic pentru ăia care nici nu ştiau bine cum mă cheamă, s-a mai golit masa, s-a mai schimbat lumea, au început alte discuţii. Ghiciţi despre ce. Despre oamenii şi dezamăgirile pe care ni le provoacă. Minunat subiect de dezbătut într-o duminică. Cred că o să încep să merg la cursurile ălea în care spui ″Bună, sunt X şi sufăr de depresie cronică.″ şi sala răspunde solemnă ″Bine ai venit, X″. Problema era că nu eu vorbeam pentru că n-ar fi fost atât de deprimant dacă aş fi spus-o eu, vorbea amicul de lângă mine, căzut adânc în starea asta. Şi omul se descărca, îşi spunea păsul, se contrazicea, ajungea singur la concluzii..exagerez, nu chiar atât de dramatic dar oricum…Şi a încheiat frumos cu Nichita Stănescu. Nichita ar trebui să fie un cuvânt interzis în momente de depresie, ca Satan sau…Voldemort. Nu-mi vine altceva. Oricum, e mai catastrofal decât Bacovia. Pentru că-i subtil.

Şi după ce omul şi-a spus supărările lui, a ridicat ochii spre mine. Şi linişte. Aştepta. Nu ştiu ce dar aştepta. Şi după aşteptare, o expresie de dezamăgire i-a trecut peste chip şi parcă s-a deprimat şi mai rău. Atunci am înţeles că vroia să vorbesc mai departe, să-i susţin sau nu idea, să extend discuţia. Şi eu tăceam. Cu siguranţă şi-o fi zis ″ Am vorbit degeaba, nu pricepe nimic″. Dar eu am înţeles tot ce mi-a spus, toate aluziile, metaforele, concluziie. Ce era să zic? Nu poţi obiecta la sentimentele oamenilor, nu poţi ţine o dezbatere pe tema suferinţelor lor. Ar fi grosolan şi immoral să tratezi şi să cântăreşti aceste lucruri la fel cum faci cu teoriile lui Darwin. Când omul îţi spune unele chestii personale, îl asculţi, cel mult îl consolezi sau îi dai dreptate. Scurt şi detaşat. Pentru că trebuie să arăţi respect. Doar că respectful meu mi-a adus eticheta de idioată. Cu ce mă ajută asta?

M-am pus serios pe învârtit rotiţe în cap şi mi-am dat seama că am făcut chestia asta de nenumărate ori. Probabil jumătate din cunoştinţele mele cred la fel despre mine. Probabil că sunt ″tipa cu care nu se poate vorbi nimic profund″ în concepţia lor. Urâtă situaţie şi mă tot macină de atunci. Prevăd că o să-mi treacă abia săptămâna viitoare…că doar nu mă ţin mult asemenea stări. Dar până săptămâna viitoare mai e mult şi trebuie să mă ţin departe de oameni dornici de confesiuni.