La capătul pământului -Capitolul III

Călătoria cu trenul nu e niciodată o plăcere şi nu din cauza legănatului ori a sunetelor metalice pe care şinele le scot ritmic, ci din cauza aglomeraţiei şi a mirosurilor atâtor personae. Fiecare om are un miros al său datorat parfumului folosit, a detergentului cu care şi-a spălat hainele, miros de transpiraţie, tutun, ceapă sau noroi. Iar într.un personal, pentru că atât îmi permit, toate aceste mirosuri se concentrează la un loc, neplăcute şi deranjante.

Speram ca la fiecare staţie să coboare cât mai multă lume, să se mai aerisească compartimentul dar oricât da mulţi ar fi coborât, urcau alţii şi alţii iar trenul era veşni plin de noi mirosuri. Pe rând, oamenii care au călătorit cu mine au coborât fiind înlocuiţi de alţii; un singur bărbat a rămas întreg drumul. Era un bătrân sociabil, atât de sociabil încât avea ceva nou de povestit fiecărei personae care ocupa un loc lângă noi. Vocea lui guturală şi aspră nu m-a lăsat să inched un ochi tot drumul dar mai deranjant de atât era mirosul puternic de naftalină pe care-l emana. Nu poţi să te superi pe bătrâni dar cu adevărat deranjant a fost bărbatul care timp de 2 ore a vorbit în continuu cu mine, încercând să mă impresioneze cu lucruri pe care le-am găsit jicnitoare ori lipsite de importanţă. Am fost crescută să fiu politicoasă şi răbdătoare aşa că manierele m-au împiedicat să-i spun să-şi ţină gura păcătoasă; m-am prefăcut că ascult, dădeam din cap şi mă gândeam la ale mele. Încercam să nu-l aud dar înjurăturile aruncate ici, colo şi gramatica lui jenantă îmi atrăgeau atenţia. L-am corectat de câteva ori dar a continuat să se exprime aiurea. Dorea din tot din tot sufletul să-mi atragă atenţia, spunându-mi minciuni pe care nici un copil nu le-ar fi înghiţit. Mai mult, mi-a împărtăşit părerile lui despre rolul femeii într-un cuplu iar singurul lucru care m-a oprit să nu sar cu gura pe el a fost convingerea că oricum nu va înţelege. Apoi, mi-a povestit ce maşină scumpă şi-a luat şi cum a distrus-o într-un accident, din cauza beţiei. Îmi spunea toate aceste lcruri cu o uluitoare mândrie, de parcă actul său era demn de cartea recordurilor! Şi mi-a îndrugat multe aiureli despre banii lui şi alte chestii cu care spera să mă impresioneze dar când l-am întrebat cu ce se ocupă, mi-a spus că e muncitor pe şantier. La plecare, mi-a spus drept în faţă că vrea să mă scoată în oraş şi mi-a cerut numărul de telefon. Nu m-a crezut când i-am spus că nu am telefon. Şi chiar nu am, folosesc doar telefoane publice. Atunci, mi-a dat el numărul lui de telefon, pe care l.am aruncat în gară. Nu dispreţuiesc oamenii de genul lui. Mă gândesc că sunt victime ale societăţii stupide în care trăiesc. Dar oamenii de acest gen nu vor fi niciodată fericiţi cu mine şi nici eu cu ei. În plus, era cu vreo 20 de ani mai mare ca mine iar eu nu prea mă gândesc la iubiţi în perioada asta.

Din gară am luat un taxi pentru că drumul pe jos mi-ar fi luat o veşnicie iar mama m-a încărcat iar cu mâncare şi lucruri care nu-mi vor trebui dar ea le consideră necesare oriunde m-aş afla. În gândul meu plângeam după banii care îi irosesc pe taxi dar nu aveam ce face. Surprinzător, am nimerit acelaş taximetrist care m-a adus la gară când am plecat spre casă. O coincidenţă foarte bizară. L-am recunoscut imediat după geaca de piele, părul lung şi bandana cu frunze de marijuana. Îmi părea un individ foarte interesant şi nu puteam pricepe de ce poartă ochelari fumurii în maşină, şi mai ales seara. L-am rugat să mă ducă până în centrul oraşului pentru că drumul complet m-ar fi costat mult prea mult. De-acolo am luat-o pe jos şi am crezut că nu mai ajung odată!

A fost o binecuvântare să văd imensa clădire a colegiului apărând de după copaci, semeaţă şi strălucind în culoarea delicioasă a budincii de caramel. Da, era o culoare foarte plăcută şi potrivită pentru o astfel de clădire. Arhitectura renascentistă îi trăda vechimea însă era restaurată minunat. Interiorul suferise multe modificăr iar fiecare aripă a clădirii arăta diferit de celelalte. Avea formă de ″C″ şi intrări immense pe fiecare faţadă, multe geamuri dreptungiulare şi ornamente simetrice. Porţile erau veşnic deschise şi mă gândesc că erau o muncă grea să le închizi, având în vedere că fiecare avea vreo 5-6 metrii înălţime şi erau durate din lemn tare şi întărituri de fier forjat. Aripa vestică era destinată exclusive dormitoarelor şi fusese rearanjată în stil baroc şi rococo. Aici găseai decoraţiuni şi ornamente la tot pasul, statui şi tablouri şi toate străluceau de-ţi luau ochii! Pe mine mă sufoca atmosfera asta luxuriantă, excesul de ghirlande ce împânzeau pereţii şi dantelăriile supra-încărcate ale tablourilor, statuilor, pieselor de mobilă….din fericire, nu exista asemenea lux pe coridorul cu camerele celor ca mine. Coridorul nostru se afla la parter, pitit într-un colţ al clădirii. Nimeni nu trecea pe acolo, cu excepţia celor care locuiau în camerele lui. Era mult mai sărăcăcios, nu avea nici tablouri, nici statui şi nici mobilă delicată dar tot îşi păstra aspectul extravagant prin frescele şi tapetele care-l îmbrăcau. Cealată aripă a clădirii şi corpul principal erau mai puţin somptuase; aduceau a sfârşit de renaştere, început de baroc…Erau deasemenea ornate cu tablourile şi mobilierul epocii respective dar arhitecrura nu era atât de încărcată. Îmi plăcea mult mai mult aripa estică a clădirii, unde se aflau o parte din sălile de cursuri, biblioteca la etaj şi restaurantul la parter, pentru că avea cele mai multe tablouri. N-am reuşit până acum să le văd pe toate dar de câte ori puteam, stăteam şi le priveam îndelung, pe rând.

Portarul mi-a cerut buletinul şi cartela de student şi după ce a verificat, a făcut semn unor majordomi, ca să le zic aşa, să mă ajute cu bagajele. I-am refuzat cu politeţe şi mi-am cărat singură bagajele. Auzisem că bacşişul aici e de la 10 euro în sus iar banii ăştia îmi acoperă mie prânzul toată săptămâna. În cameră n-am găsit pe nimeni, şa cum mă aşteptam. Duminică seara, colegele mele ies în oraş, în cluburi, cu prietenii lor bogaţi. Am observat că cei veniţi pe burse ca şi mine au cu toţii câţiva prieteni printre copii de bani-gata. Asta înseamnă că nu toţi sunt aroganţi dar până acum, nici unul din ei nu mi-a vorbit. Mă întreb cum au făcut ei să se împrietenească cu oamenii ăştia. Mie nu-mi prea vine…

Nu ştiu de ce am avut senzaţia că Anna şi Karla îmi vor unbla prin lucruri, aşa că n-m lăsat nimic personal sau important în cameră. Nu mi-era teamă că vor fura ceva dar au manifestat curiozitate întotdeauna faţă de lucrurile mele, poate pentru că am perdeaua care nu le oferă privelişte asupra sertarelor mele. Poate pentru că s-au obişnuit să se servească una de la alta fără să ceară şi aşteaptă acelaş lucru şi de la mine. Oricum, au deschis sertarele. Nu au luat nimic dar lucrurile mele stăteau puţin altfel decât de obicei, abia vizibil mişcate dar eu mi-am dat seama. Nu m-am supărat pe ele pentru că şti că unii oameni mor dacă nu-şi satisfac curiozitatea. Aşa era şi Rareş, când eram acasă, murea dacă nu ştia ce se află în fiecare colţ al casei. Nu lua niciodată fără să întrebe dar trebuia el să ştie…

Mi-am aranjat hainele în sertare, cărţile pe rafturi, jurnalul, banii şi actele le-am băgat sub pat, în cutia cu lacăt. Tot acolo am depozitat lucrurile inutile cu care mama m-a împovărat: storcătorul de fructe şi paltonul de iarnă. I-am zis mamei că lucrurile astea se pot trimite şi prin poştă pe un preţ de nimic şi că oricum paltonul nu-mi va trebui până la sfârşitul lui noiembrie dar ea o ţinea cu a ei, că aici e mai frig, că iarna vine mai repede. N-am reuşit s-o conving. Mă gândeam să mă culc pentru că eram ruptă de oboseală dar era abia ora 7 şi mi-aş fi stricat rutina de somn. M-am dus să cinez. Restaurantul e tot timpul deschis şi fiecare poate lua masa când doreşte dar datorită cursurilor care s-au aranjat în funcţie de orele normale de masă, cei mai mulţi respectă programul. Mic-dejunul la 8, prânzul la 12 şi cina la 6.

Aşa cum mă aşteptam, erau puţini cei care cinau după ora stabilită pentru că erau puţini cei care nu ieşiseră in oraş. Sfârşitul de săptămână e o binecuvântare, e atâta linişte! La o masă aproape de buffet, cinau 5 fete gălăgioase. Una din ele le arăta celorlalte cerceii imenşi pe care-i purta şi toate exclamau în cor. Câţiva metrii mai încolo, 3 mese fuseseră unite şi un grup mixt de 4 fete şi 7 băieţi serveau cafea şi prăjituri. Toţi îşi ţineau telefoanele, cheile şi ţigările pe masă şi pe rând, butonau şi-şi arătau unul altuia poze făcute cu telefonul. Urmau râsete, strâmbături din nas sau aprecieri solemne. N-am înţeles niciodată obiceiul ăsta de a-ţi goli buzunarele pe masă dar cred că ţine de mândrie fiindcă toţi aveau telefoane scumpe şi breloguri prinse la chei cu emblema maşinii pe care o conduceau. Nicăieri nu-am văzut atâtea Nissan-uri, Lamborgini-uri, Maseratti-uri şi Range Rover-uri adunate la o singură masă! Singurii din familie care au maşini sunt Andrei şi un văr de-al meu, Sandu. Şi conduc nişte Wolksvagen Golf-uri vechi. Am văzut maşinile acestor copii bogaţi în parcarea colegiului şi am rămas uluită. Nu mă am eu prea mult cu maşinile dar recunosc una a dracu’ de scumpă când o văd.

Toţi se răsfiraseră prin sală pentru mai multă intimidate şi ca să nu fiu prea aproape de careva, m-am mulţumit cu masa mică de două personae, de la geam. Mesele restaurantului sunt toate rotunde,de două, patru sau opt personae, au feţe de masă albe cu dantelărie delicată şi pe fiecare masă există cel puţin un support cu flori de sezon. Sala e zugrăvită în nuanţa blonzului iar decoraţiunile florale sunt aurii şi rubinii încât te învăluie într-o lumină preţioasă, bogată, indifferent de momentul zilei. Când am câte o oră sau două libere între cursuri, vin aici la ora patru pentru că lumina amiezii e în esenţa ei intensă şi mult mai aurie iar camera restaurantului îi intensifică culoarea. Dacă e o zi însorită, lumina în sine pare să fie alcătuită din paricule de aur şi te înveleşte ca o pulbere. E cea mai frumoasă lumină a zilei, mai fumoasă decât lumina dimineţii sau a asfinţitului!

Am comandat meniul C al zilei: salată bulgărească cu sos tartar, baghete sărate şi o tartă cu fructe. Îmi place mâncarea sănătoasă. Urăsc ziua de vineri când se serveşte shaorma şi mâncare de fast-food, delicioasă, consistentă şi atât de nocivă. Iar joi, nu există nici un fel de frunct. Mă refer acum la meniurile C. Meniurile A şi B au orice îţi doreşte sufletul, la orice oră din zi şi noapte. Şi preţuri pe măsură. De unde stau eu, am o privelişte largă peste toată sala şi nu pot spune că mă bucură într-un fel. Sunt atât de puţini oameni încât auzi ce se vorbeşte la fiecare masă. Aud conversaţia unor tipi din apropiere şi mă face să pufnesc încet, sumele exorbitante pe care e discută şi le pun la cale pentru noaptea aceea, intr-un club de fiţe. 1.000 euro într-o singură noapte! Asta-i revoltător. Şunt oameni care trăiesc cu banii ăştia câteva luni bune. Mi-amintesc o noapte, curând după ce am ajuns aici, când Anna şi Karla m-au luat cu ele într-un club pentru că nu mai fusesem până atunci în vreunul. Nu era un club de fiţe, aşa spuneau ele deşi pentru mine a fost scump. M-au fascinate la început luminile, muzica asurzitoare, felul lipsit de inhibiţii în care lumea dansa sau uşurinţa cu care se băgau tipii în vorbă cu mine dar apoi mi-am dat seama că nu-i de mine, că de fapt mă oboseşte şi mă face şi mai stingheră. Credeam că aia înseamă viaţa de noapte a tinerilor cu bani dar se pare că m-am înşelat. Sunt curioasă cum arată unul din cluburile acelea scumpe, ce au deosebit faţă de restul încât să-şi merite banii.

Plictisită de discuţiile tipilor , mi-am focalizat autul spre altă masă, spre masa grupului mixt. Oricum n-aveam altceva de făcut decât să treg cu urechea şi m-am gândit că ar fi mai uşor să răzbesc în lumea lor dacă o cunosc cât de căt. Grupul nu mai comenta poze; bârfeau o anumită Elena nu mai ştiu cum. O tipă fardată oribil, după gusturile mele, povestea cum această Elena fusese surprinsă de paparazzi în balconul unei clădiri, înfăşurată în cearceaf, alături de un individ care se pare, nu era iubitul ei ci amantul. Unu băiat cu un lănţău argintiu la găt intervenise spunând că o cunoaşte de la petrecerea de anul trecut a unui fotbalist mare (n-am auzit numele lui) şi că o crede în stare, cu menţiunea că această Elena e o uşuratică- ca să nu folosesc cuvântul lui- care-şi păstrează apariţia în presa de scandal prin genul ăsta de lucruri făcute special pentru ochii ziariştilor. Un alt tip, mai puţin săritor în ochi îi luă apărarea individei, spunând că el ştie de la prietena hair-style-listei surorii acesteia că de fapt, pozele au fost truncate. Până să ajung eu la desert, ei dezbăteau deja problema rochiei de seară cu care Elena s-a prezentat la decernarea premiilor MTV şi conveniră că era demodată, că nu se mai poartă de anul trecut. Mai curând mi-aş face sepukku decât să trăiesc discutând viaţa unei vedete. Două mese în dreapta mea, o tipă îi povestea alteia despre doctoral chirurg-plastician Georgescu, mare specialist în implanturile mamare şi-şi scotea pieptul supra-dimensionat ca dovadă a îndemânării aestuia. Puţin mai în faţă, crezusem că prin o discuţie înteresantă între trei tipi, dintre care unul încerca să cucerească o fată iar ceilalţi doi îi sugerau tot felul de mici cadouri pentru a-i atrege atenţia. Romantismul a murit subit când ″Romeo″ a spus enervat: ″Ce, atâtea cadouri ca s-o fut o dată?!″. Mi-e milă de ei, de vieţile lor plicticoase care se rezumă la modă, cluburi şi bârfe.

Dacă ar fi fost doar să stau şi să nu mănânc, aş fi recunoscut deprimată că mi-am irosit jumătate de oră din viaţă. Nici măcar Noica, a cărui idei le înţeleg doar pe jumătate, nicodată până la capăt, nu e atât de plictisitor. Mi-am strâns farfuriile frumos şi am pornit cu ele spre buffet. În restaurant nu-ţi strângi tu farfuriile, ştiu, dar ăsta nu-i chiar restaurant şi acasă, mămica m-a învăţat să fiu ordonată şi să strâng după ce mănînc. Mi-aş şi spăla farfuriile dacă m-ar lăsa. Sunt singura care face asta în tot colegiul şi cu toate că majoritatea s-au pbişnit, tot se mai găsesc unii care se uită dispreţuitor la mine când pornesc cu farfuriile spre buffet. În concluze, am atras câteva priviri. Aş putea foarte frumos să le las acolo, să fie strânse de chelnări darn u mi-e felul. În plus, doamna Pârvu, cea care serveşte la buffet în schimbul doi, de la 4 la 12, îmi mulţumeşte de fiecare dată şi îmi zâmbeşte. Uneori mă întreabă cum o duc. E una din puţinele personae care-mi vorbesc şi cred că apreciază gestul meu, cu toate că nu ea e însărcinată să strângă mesele. Şi asta-i bine, sunt fericită să mă împrietenesc cu oricine, mai ales că mă sint singură iar înafată de colegele de cameră care rereori vorbesc cu mine, profesorii sunt singurii care mi se adresează. Mă provoacă la răspuns, la cursuri dar totuşi, e ceva în plus decât nimic.

În drumul meu spre buffet, trec pe lângă masa grupului mixt şi pentru prima dată aud un comentariu la adresa mea, spus într-o şoaptă menită să fie auzită: ″Uită-te şi la asta…″. Venea de la tipa machiată oribil. N-am putut, serios că n-am putut să mă abţin să nu-i arunc o privire fulgerătoare, acidă, întimp ce treceam. Şi spre prostia mea, am fixat-o aşa mult după ce am trecut de ea pentru că fata s-a fâstâcit puţin, probabil neaşteptându-se să mă uit atât de urât la ea, iar eu am o privire foarte pătrunzătoare şi dezarmantă atunci când vreau! Spun ″spre prostia mea″ pentru că la un metru mai în faţă, la una din mesele din aropierea bufetului, o gaşcă de 3 băieţi şi o fată spuseseră o glumă foarte bună şi toţi pufniră în râs; fata râdea în hohote cu faţa ascunsă în palme, unul lovea cu palma in masă în semn de apreciere, unul abia schiţase un zâmbet iar cel orientat spre culuarul de trecere, îşi puse mâimile pe burtă râzând cu capul pe spate, se balansă pe picioarele sacaunului, întrând cu totul în traiectoria mea. Doar că eu mu vedeam asta, eu o fixam pe tipa prost machiată aruncându-i privir peste umăr. Totul a fost atât de bine sincronizat încât până să întorc capul şi până ca ei să mă vadă venind, m-am şi împiedicat de îndividul acela, care nu putea sta ca oamenii bine-crescuţi la masă! Eu am intrat în plină forţă în el iar şocul coliziunii a răsucut scaunul, cu tot cu individ, vreo 90 de grade, dezechilibrându-l. Luat pe nepregătite, speriat să nu cadă pe spate cu scaun cu tot, tipul s-a prins de faţa de masă, trăgând-o după el, răsturnând băuturile şi scrumiera pe jos. Farfuriile pe care le duceam pe braţe s-au lipit de pieptul meu iar rămăşiţele de salată, năclăite de sos, au rămas pe bluză. Tipul s-a echilibrat la timp şi n-a atins podeaua dar a tras pe le vreo două pahare de Cola şi un shake de ciocolată. Şi ca să fie completă tragedia, cutiuţa cu praf de brânză pe care eu n-o mâncasem, s-a pulverizat în aer, deasupra capului lui. Câteva secunde, s-a făcut linişte de mormânt şi nimeni n-a mişcat. Apoi, ca la comandă, au izbucnit toate: hohote de râs isteric de la celelalte mese amestecate cu interjecţii de uimire, o avalanşă de înjurături din partea accidentatului, insulte val-vârtej la adresa mea din partea tipei aflate la masa cu pricina, iar eu, îmi ceream scuze disperată. Eram un om mort.