Acasă la mine

Uite cum trece timpul şi noi, odată cu el ne schimbăm, ne adaptăm, unii zic că se modernizează, mă rog… Şi mie îmi place să cred că mă schimb (în bine) continuu pentru că schimbarea e bună, e prielnică. Cei care se bat în piept că ei rămân la fel toată viaţa sunt deopotrivă nişte neadaptaţi şi stagnanţi. A te schimba înseamnă, de cele mai multe ori, a evolua spre mai bine, mai mult, mai complex. Toată lumea face asta, până la o anumită vârstă. Sau mai bine zis, la o anumită vârstă nu se mai schimbă atât de frecvent. Da, vorbesc de bunicii noştrii care ne ceartă că purtăm tricouri prea decoltate, cu toate că abia se vede Mărul lui Adam sub el. Da, ei sunt cei care nu se mai schimbă atât de des, nu mai acceptă sau adoptă lucrurile noi. În curând vor urma părinţii noştii, apoi noi. Dar nu-i nimic, aşa-i viaţa.

Începusem foarte filozofic dar de fapt subiectul pe care vreau să-l abordez nu-i deloc profound. Mă gândeam eu la schimbare şi la cum totul în jurul nostrum se modifică, mă rog, exact ce am zis mai sus. Şi-mi spuneam că sunt în pas cu timpurile, sau cel puţin, nu foarte în urma lor. Dar nu-i chiar aşa. Nu totul în viaţa mea se adaptează. Şi nu mă refer la ceva profound, v-am zis. Mă refer la casă, dulce casă a mea. Nu v-aţi aşteptat la asta, aşa-i? No, că despre asta-i vorba.

Când ceva nu se mai potriveşte, când e vechi, depăşit, uzat, parcă simţi că te sufocă şi că nu-ţi mai găseşti locul acolo. Aşa mă simt eu acasă, uneori. Am încă mobilă de pe vremea lu’ Pazvante Chioru’, dă opşpe ani, cumpărată când m-am născut eu. E veche, tată, abia se mai ţine. Nu ştiu dacă v-am zis dar acu’ jumate de an mi-a căzut uşa de la dulap. Pe bune! După câteva săptămâni, a căzut şi cealaltă. Eu m-am bucurat că n-aveam şevalet şi acum a picat salverea….picat la propriu. Dar nu-i bai, a venit Bărbatu’ Meu (ăsta-i Uby de acum încolo) înarmat cu bormaşină, cuie, balamale şi mi-a pus uşile la loc, spre fericirea mamei şi nefericirea mea. Dar nu asta-i idea. Idea e că am mobilă veche şi mobilă nouă. Mobilă proastă şi nouă pentru că mie, palul mi se pare un material de căcat. Mă rog, am paturi noi, şi 3 birouri noi. Într-o cameră cu mobilă veche.

Nu-i nici ăsta baiu’ ; baiu’ e că am pe lângă toate astea şi sobe de teracotă. Şi stau la bloc. Şi sunt mari şi ocupă loc mult. Dap, toată lumea are centrală, e deja ciudat să intri într-o casă fără centrală. Ete că eu n-am centrală, am sobe. Şi parchetul meu e vechi tot de opşpe ani iar de zugrăvit n-am mai zugrăvit de…5 ani de zile. Poţi rade tabacul de pe pereţi. Ooo, am utat să vă zic de postere! Am postere în cameră de când aveam 13 ani! Mi-e lene să le dau jos, jur. Uneori e distractive că’ se desprinde câte unu’ la un colţ. Şi mă distrează să aştept, să văd cât timp îi ia să cadă jos de tot. Până acum n-a căzut nici unul de tot. Aveam unu’ cu Kelly Clarkson care a început să pice într-o vară, înainte să plec la mare. L-am verificat după un an, tot înainte să plec la mare şi se dezlipise de jumate. Poate că ar fi căzut singur dacă nu trăgea mama de el, iritată că o tot lovea peste frunte când intra în cameră (pentru că era atârnat de tavan, aşa-i moda la mine).

Şi nici asta nu-i grav. Grav e că la baie se duce vopseaua. Înaintea mea, a locuit în acest apartament o familie care vopsite baia în verde,cu ceva a dracu’ de nasol că ai mei n-au fost în stare să cureţe pereţii înainte să zugrăvească. Aşa că au vopsit peste. Dar problema e că inaintea foştilor propietari stăteau alţii care au vopsit şi ei baia doar că în albastru. Şi acum se duce vopseaua mea albă cu tot cu aia verde ataşată de ea şi lasă la vedere vopseaua ablastră. Da’ nici asta nu-i problema.

Problema e că mă sufocă casa mea, îmi dă impresia că trăiesc acum sute de ani. Şi ştiţi când se întâmplă asta? Când trebuie să vină cineva în vizită. Da, atunci mă sufocă casa mea şi mai mult, mă ruşinează. Mi se face jenă pentru că ştiu că X are o casă nu-ştiu-cum iar dacă nu ştiu, bănuiesc. Şi mai mult ca sigur aşa e pentru că nimeni nu mai are casă ca a mea în ziua de azi. Şi mă gândes că nu se va simţi confortabil, că o să creadă că locul arată aşa din neglijenţă. Şi mi-e jenă. Dar numai atunci, nu tot timpul.

Pentru că în restul timpului vin cu drag acasă de la şcoală, ştiind că mă aşteaptă confortul patului meu, biroul meu şi calculatorul. Şi dacă nu mă aşteaptă astea, e mereu câte o uşă de dulap gata să cadă, să îmi servească drept şevalet şi astfel, mă apuc de lucru mai cu spor. Mi-s dragi şi lucrurle dezordonate pentru că atunci când e ordine la mine în cameră, nu pot găsi nimic, cu toate că eu le arajez. Îmi place şi radiolu din bucătărie, mai vechi decât mine, care merge non-stop, chiar şi atunci când îl închizi. Singura metodă de a-l readuce la tăcere e să-l scot din priză dar priza e după frigider iar frigiderul e ditamai matahala imposibil de urnit din loc. Aşa că radioul meu merge zi şi doapte, de vreo 8 ani încoace, pe acelaş post de muzică pe care nu-l descifrez pentru că nu aud decât voci fragmentate şi zumzet. Nu îţi poţi da seama ce cântă dar e plăcut să-l auzi bâzâind. Şi-mi plac şi podelele care scârţâie, astfel că ştiu mereu unde se află fiecare persoană din casă. Şi cada mea mi-e dragă pentru că-i veche şi are smalţul tocit încât nu risc să alunec la duş şi să mor. Iar baia, cu toate că e super-mică, e foarte confortabilă deoarece dă impresia de intimidate iar eu pot să-mi fac treburile mult mai relxată. O să amintesc şi de sufrageria cu biblioteci massive şi vechi, încărcate de cărţi pe care le-am citit şi pe care le voi citi, de becul din hol care se arde cu regularitate şi de faptul că încă nu mi-am cumpărat mixer. Dar toate astea mi-s dragi atunci când sunt doar eu şi familia mea pentru că poartă o istorie grea în spate, pentru că sunt încărcate de amintiri şi pentru că au fost 18 ani la rand parte din viaţa mea. Aşa vechi cum sunt, sunt cele mai dragi lucruri. Da, nu m-am modernizat, nu am evoluat din punctual ăsta de vedere. Sunt încă prinsă în trecut. Cândva o să renunţ şi la lucrurile vechi dar nu chiar acum. Deocamdată, venitul nostrum lunar nu ne permite să renovăm şi nici să punem bani deoparte. Să nu vă prind că vă e milă că vă căsăpesc! Nu încerc să înduioşez pe nimeni.

Vroiam să scriu asta pentru că accesând diverse site-uri, am văzut că se face mare băşcălie de unii şi alţii care încă mai au, ca şi mine, sobe de teracotă, uşi de lemn în interior, mă rog….şi indirect mi-a picat prost. Nu-i frumos să judeci oamenii după situaţia materială aşa că ruşinică celor care o fac! În sinea mea sunt mulţumită pentru că am un loc pe care îl numesc acasă şi care vibrează a viaţă şi personalitate mai mult decât toate casele noi, rigide şi austere. Cred că toţi ne agăţăm de ceva din trecut, ceva de care ar trebui să ne desprindem. Că-i evoluţie sau stagnare, las la latitudinea voastră.

Eu vă salut de pe nava-mamă!