Devotamentul meu pentru acest blog!

Am întrebat-o pe Lexi de ce nu-şi face blog şi mi-a spus că cititorii blogului se aşteaptă să vadă ceva in fiecare zi iar ea nu poate să scrie zilnic. M-am gandit la mulţii mei cititori (vreo 2 cu mine cu tot) şi din respect pentru ei m-am pus să scriu. Dar cum nu am nimic de comunicat, am zis să fac o teorie referitoare la faptul că nu am nimic de zis.

Sufăr de o boală de căcat care se manifestă într-o manieră de căcat: cand am chef, nu am idei. Cand am idei, nu am chef. Aşa că atunci când scriu pe blog, să stiţi că de fapt sunt lipsită de orice idée, n-am nimic de comunicat şi dacă e ceva interesant, atunci cu siguranţă idea e veche de vreo câteva luni, ascunsă în căpsor şi asteptând momentul când am chef să o comunic. Hai că asta tot mai mege. Dacă mă chinui eu, găsesc ceva de aruncat pe foaie, vreo replică pe care am crezut-o cândva interesantă şi apoi încep şi aiuresc pe tema ei. Mai rău e cand nu am chef cu toate că mica mea tărtăcuţă fată noi şi noi ideei. Unele sunt atât de geniale că rămân acolo ani de zile până să prindă ocazia de a vedea lumina monitorului.

Acum ştiţi ce fac când nu scriu pe blog. Mai bine zis, ce nu fac. Să ştiţi, dragii mei cititori, doi la număr, că soarta blogului mă preocupă în mod deosebit tocmai atunci când nu scriu nimic. De fapt, sunt atât de stârnită să scriu ceva încât numai la asta mă gandesc toată ziua! Dar cum am zis, e chef dar nu e idée asa că mă screm din răsputeri să vin cu ceva cu care să rup gura târgului. Atat de tare mi-o doresc încât nu-s in stare de nimic. Orice lucru în jurul meu parcă ar fi şi totuşi nu ar fi motiv de inspiraţie….hmmm….

Mama mă bate pe umăr şi-mi spune că e din cauza hormonilor. Mama uită că fică-sa a crescut de acum 3-4 ani şi că hormonii nu mai prea au de-a face cu asta. Dar e altceva, e avântul tineresc, e senzaţia aia de ″nu există limite″. Ştiţi şi voi, vorbesc de senzaţia că poţi face o diferenţă, că esti primul şi unicul care a pus coadă la piersică, că ai dreptate, că părerea ta e cea mai importantă, că lumea nu-I chiar aşa de mare iar oamenii ăia deştepţi şi faimoşi nu-s cu nimic mai buni decât tine. Da, mie mi se întâplă chiar des şi când se întâmplă, e nebunie la mine în casă! De exemplu, într-un moment de ăsta mi-am construit şasiu şi mi-am întins pânză, ăl mai mare şasiu cu aia mai mare pânză şi mă şimţeam deja da Vinci pictând-o pe Mona Lisa. Chestia e că odată văzută cu pensula în mână, ciciu ideei. Şi am stat ceva vreme cu pensula în aer până m-am dat bătută iar pânza o mai am şi acum după dulap, la fel de albă ca in prima ei clipă de existenţă. Alt exemplu: Mă holbam ieri la o portocală şi nu ştiu de ce, am avut iar sezaţia aia că aş putea face ceva deosebit cu portocala aia dacă aş găsi un mod total deosebit ca s-o descojesc. Bineînţeles că nu am găsit. Am fost prea deprimată ca s-o mai mănânc.

Acum înţelegeţi suferinţa mea? Toată ziua asta m-am zvârcolit ca un peşte sub laba pisicii căutând ceva super-interesant să vă spun, să vă fac să râdeţi până la crampe, să plângeţi cu muci, să nu puteţi dormi noaptea, să vă pocăiţi, să vă masacraţi familia, ştiţi voi….ceva de impact. Ete’ pula, n-am găsit. Şi voi probabil mă înjuraţi în gând că v-aţi pierdut vremea citind porcăria asta, nu-I aşa? Haideţi, am gripă, n-am media încheiată la engleză şi religie, citesc Shogun, pentru numele domnului! Nu vedeţi că agonia mea n-are limite!? Şi mi-e poftă de-o portocală…

Până data viitoare când o să vă plictisesc, memoraţi acest căntecel plin de voioşie:

Life’s gonna suck when you grow up

When you grow up, when you grow up

Life’s gonna suck when you grow up

And it sucks pretty bad right now!