Latura mea romantică

Aşa cum nu v-am obişnuit până acum, o să scriu de data aceasta cu maximum de seriozitate, fără glumes au ironii, fără jicniri şi fără intenţia de a distra pe cineva. Dacă nu asta căutaţi, atunci n-aveţi decât să recurgeţi la alte bloguri. Pentru că in seara asta mă simt tristă, melancolică, plină de dor şi dragoste pentru toţi şi toate şi in particular, pentru cineva anume. N-am să spun cine ca să sporesc misterul şi dramatismul dar cu siguranţă acea pesoană ştie că doar pentru ea aş putea să simt aceste lucruri. Mă rog, nu sunt eu cea mai mare expertă in a transpune trăiri interioare in cuvinte, cu toate că sunt elementele mele mult prea dragi dar uneori, cele mai simple şi nobile lucruri sunt şi cele mai greu de mărturisit.

N-am să compun epopeei eminesciene şi nici de metafore nu-mi arde, n-am să încerc să concurez cu vreun mare romantic, n-am să împrăştiu cuvinte dulci… lucrurile astea au darul cel mai adesea de a distruge sau pierde esenţa tare a mesajului. N-am de ce să distrug aşa ceva. În schimb, o să vorbesc despre cele mai de preţ lucruri pe care un om le poate acumula în toată viaţa lui de rahat: amintirile. Amintiri despre parcuri, să zicem. Parcuri ale căror copaci au fost martorii lucrurilor pe care eu am putut să le simt în acele momente. Desigur, nu toate bune, dar majoritatea au fost. Parcuri in care am fumat împreună, ţigare de la ţigare, ţigare ieftină, scumpă, aromată, a noastră sau împrumutată, am pufăit-o sau poştit-o. Ţigare fumată cu poftă până la filtru sau doar pe jumătate. E fascinant ce mult ne-a legat o ţigare, o simplă foiţă cu miez de tutun! Mai mult ca sigur ţigarea a fost şi mijlocul prin care am petrecut şi petrecem timp împreună şi ne leagă, cumva, printr-o relaţie de professor-învăţăcel, eu fiind profesorul care a oferit prima ţigare. Deloc de lăudat dar într-un fel mă bucur nespus că am făcut-o; am mai fi spus noi toate cele spuse dacă nu ar fi existat tigarea mijlocitoare?

Iar parcurile acelea aveau bănci minunate pe care am şezut şi pălăvragit despre vrute şi nevrute, bune şi rele, lucruri poate secrete, poate ruşinoase, poate neimportante. Bârfe şi polemică. Certuri. Împăcări. Mărturisiri. Râsete şi chiar tragedii. Băncile alea le ştiu pe toate şi dacă vreţi alfel, ne-au sprijinit când aveam mai multă nevoie. Fie că era vară şi simţeam pe glezne atingerea firului de iarbă, fie că era iarnă şi zăpezile ne zgribuleau, parcurile astea n-au încetat să ne ofere un loc al nostrum, fie şi pentru scurt timp.

În unul din parcurile astea ne-am confesat cele mai adânci secrete, cele mai tulburătoare şi arzătoare secrete. Nu pe faţă, nu dintr-o dată, desigur. Ci stingheri, nesiguri, temători, nerăbdători…poate cu cuvinte prea puţine şi mai mult din priviri. Da, a fost o confesiune subtilă şi poate nu atât de iscusită, dar a fost tot ceea ce puteam da în momentul acela. Nu spun dacă am fost veseli sau trişti, pentru că fiecare ştie răspunsul în adâncul lui şi-l păstrează pentru şine. Unele lucruri nu se spun iar altele se spun la timpul lor. Unele lucruri se spun prea târziu. Altele, prea devreme. Dar ele trebuie spuse cu discernământul consecinţelor lor. Parcurile alea…

Parcurile alea ştiu prea multe despre noi. Poate chiar mai multe decât ştim noi despre noi sau despre cealaltă persoană şi asta nu-I neapărat rău, consider, atâta timp cât tot ce se poate descoperii se descoperă. Poate savoarea e încă misterul care există şi care te face să lupţi pentru mai mult, pentru tot mai mult. Nu regret nimic din ce ştiu parcurile despre noi pentru că altfel n-aş fi avut vreodată ocazia să visez, să plâng pentru tine sau din cauza ta, să ma bucur pentru bucuriile tale, să-mi doresc să fiu o persoană mai bună, mai liberă, mai puternică. Nu pentru mine că’ mie nu-mi foloseşte; pentru tine. E un cadou, nu un favor şi nu aştept nimic în schimb. Parcurile alea….parcă mi-ar place să ne mai plimbăm odată, poate de mână, poate cot la cot, depănând amintiri, râzând, pulsând a emoţie. Poate o să-mi spui lucruri pe care vreau să le aud.

De obicei se încheie cu o declaraţie, îmi spune mama care se uită peste umăr. Dar a spune propoziţia aia cu două cuvinte ce incep cu ″t″ şi ″i″ mi s-a părut întotdeauna dificil si irrelevant. Nu trebuie să o spun. Şti că aşa e.