Poezie

Luceafărul

de Emi Nescuzabil.

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată,

Din mahala de Bucureşti,

O panaramă de fată.

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele,

Se îmbrăca ca o paiaţă

Şi asculta manele.

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă

Spre parcarea unde-n colţ

Un Luceafăr aşteaptă.

Îl vede azi, il vede mâni,

Astfel dorinţa-i gata;

Simţind că-i rost de euroi

Pe loc i se pune pata!

(mai târziu, la ea in apartament)

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,

Zâmbea prostesc si-l iscodea

Cu privirile ei tâmpe.

Şi cât de viu s-aprinde el

În orşicare sară,

Când o vedea muncind din greu

Cu botu’ la el in p…poală.

Şi pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie,

Ş-alunecau din portofel

Şi banii lui, o droaie.

Iar ea vorbind cu el în somn,

Oftând din greu suspină:

- O, cumpără-mi şi-un telefon,

Şi-o casă, şi-o maşină…

- Dar cum ai vrea să mă cobor?

Au nu-nţelegi tu oare,

Acum, la bancomat să scot

Atâtea milioane?

- Nu caut vorbe pe ales,

Nici ştiu cum aş începe

Eu mă fut, tu mă plăteşti,

Băiete, pricepe!

Şi se tot duce… S-a tot dus,

De dragu-unei copile,

În Spania, la cules căpşuni

Să-i cumpere ei vile.

(după câteva luni de la plecarea Luceafărului)

În vremea asta Cătălin,

Viclean copil de casă,

Lucra ca chelnăr în Bamboo,

Servind la câte-o masă.

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina,

Servea vodka şi Cola

La don’şoara cu pricina.

Dar ce frumoasă se făcu

Şi mândră, arz-o focul;

″Acu-i momentul să o fuţi

Pân’ nu-ţi ia altu’ lucul!″

Şi-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă.

- Pisi, e din partea casei

Dacă faci bine treabă!

Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă,

″ Bă, ce noroc am eu

Să-mi cadă ăsta-n plasă!

Căci este sara-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă;

De mai stăm aici vreo 2 ceasuri,

Îl îmbăt de crapă!″

(după două ore apare in Bamboo, Luceafărul plecat in Spania)

Luceafărul vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă;

Abia s-a desfăcut la şliţ

Şi ea-i şi sare-n braţe!

Ea, îmbătată de amor,

Ridică ochii. Vede

Pă fraieru’ plecat la căpşuni.

Şi-i spune cu încredere:

- Cobori în jos, luceafăr bland,

Alunecând pe-o rază,

De reflector, daca-i putea

Că nu treci tu de pază!

El tremură ca alte dăţi,

În codrii şi pe dealuri,

Că-n Spania îl căsăpiseră unii

Cu săbii şi pumnaluri.

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul,

Se obişnuise cu cafteala

Şi cu jandarmii de tot căcatul.

( Luceafărul spune nostalgic, în timp ce lua bătaie de la paznici)

- Trăind in cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece

Eşti doar o fufă de rahat,

Ca tine-s alte zece!

Din acelaş ciclu: Urmează balada pitzipoancei ofensate de vorbele Luceafărului, prin care va încerca să arate că ea e de fapt unică dar marea ei dramă e că toate fetele o copiază. Da’ nu ştiu când o s-o scriu aşa că răbdărică.

Notă editorială: Domnul Emi Nescuzabil este un june scriitor şi cere să-i scuzaţi rimele imperfecte şi versurile inegale. Dacă sunteţi curioşi în privinţa identităţii sale, vă aduc la cunoştinţă că acesta este numele lui real; mai mult, el este piticul de pe creierul meu, piticul care răspunde de latura mea artistică. Celălalt pitic de pe creierul meu, Gheorghe, refuză să coopereze deocamdată.

Filmuleţe kinky

Sâmbătă e cel mai prost moment pentru a te uita la televizor pentru că se dau numai reluări şi căcaturi. Şi dacă îl deschizi pe la ora amiezii, e jale mare. De obicei mă uit la TV când e mama acasă; ne tolănim amândouă cu ţigarea şi berica în mână, în căutare de divertisment. Mama butonează. Când se termină grila de programme şi nu găseşte nimic, îmi pasează mie telecomanda, de parcă la mine o să arate altceva. După ce butonez eu, i-o pasez înapoi. Şi tot aşa pană ne plictisim, ea adoarme şi eu rămân cu datoria de a găsi ceva interesant pentru când se trezeşte ea. Dar dacă nu-i, apăi nu-i.

Nu cunosc eu prea bine toate emisiunile dar dintre tot ce se difuza pe la ora aia, am convenit că Apropo-TV ar fi parcă mai puţin horror decât serialele româneşti de toată jena şi filmele despre mirese americane certate cu soacrele lor. Habar n-avream ce-i de capul emisiunii dar m-a prins, cel puţin ediţia de azi. Se dezbătea problema vedetelor care se filmează făcând sex şi se punea întrebarea dacă acele casete apar pe posturi şi la ziare ca răzbunare sau e doar un şiretlic a lor pentru a apărea iar pe primele pagini ale ziarelor. Văzui şi eu ce-or difuzat ăştia, fragmente de filmări cu Paris Hilton, Pamela, Andreea Antonescu şi cuplul Columbeanu. S-au mai pomenit şi alţii. Prima reacţie a fost ″Asta-i tot?!″ după care am ridicat sceptică o sprânceană. Să sintetizăm:

De ce te filmezi când faci sex:

• Te filmzi pentru că te incită idea de risc. Ai tras pe bandă ceva intim ce nu ar trebui văzut de nimeni. Îţi place idea că oricând poţi fi compromisă iar senzaţia de pericol te umple de adrenalină. Şti că nu o să apară pe internet dar caseta există şi asta e sufficient. În cazul ăsta, mergi la un terapeut.
• Te filmezi pentru că atunci când eşti horny, esti extrem de sexy. Asta-i dovedită. Tu nu poţi vedea cât de sexy eşti dar vrei confirmarea. Poate vrei caseta şi pe viitor, ca stimulant pentru tine sau pentru iubitul tău. Vrei să imortalizezi senzualitatea ta tinerească care o să dispară peste 10 ani. N-o să te ajute cu nimic filmul odată ce îmbătrâneşti.
• Te filmezi pentru că eşti vedetă, nu ai mai apărut de mult prin presă, succesul tău depinde de asta si deh, dacă nu poţi altfel să impresionezi….Eşti lame.

Cum te filmezi când te fuţi:

• Pui camera în faţa patului şi începi. Dacă vrei să se vadă ceva, aprinde şi tu lumina că altfel n-are rost. Dacă eşti atât de exhibiţionistă să te tragi pe bandă în timp ce o iei la greu, n-ar trebui să te inhibe lumina aprinsă. Că doar ăsta-i scopul.
• Nu pune obiecte în faţa aparatului că nu se mai văd uneltele muncii. E anormal să arunci tricoul tocmai pe aparat. E de înţeles că febra-i mare dart tu îţi doreşti filmuleţul aşa că e natural să ai grijă să iasă cât mai bine.
• Nu mergi după scenariul filmelor porno (sex oral ea, sex oral el, sex anal, sex obişnuit în mai multe poziţii) pentru că ăsta-i expirat. Poate nu-ţi plac toate iar filmul nu tre’ să demonstreze cât de bună eşti tu in toate poziţile că doar nu-l arăţi nimănui, nu-i aşa?
  

Cum îţi dai seama că un filmuleţ a fost făcut special pentru a fi dat presei:

• Oamenii nonconformişti se filmează după clasicul scenario al filmelor porno. Dacă tot e să o vadă lumea, măcar să arate că ştie detonate.
• Oamenii mai puţin nonconformişti nu vor dori să arate totul. Vor poziţiona camera prost, ca să nu se vadă tot, vor arunca ceva accidental pe cameră, vor stinge lumina. Din moment ce faci asta, e limpede că eşti conştient că şi alţii o s-o mai vadă.

Dacă tot faci un filmuleţ porno cu tine ca să atragi atenţia şi nici nu vrei să recunoşti că asta-i modalitatea ta josnică de a te face cunoscut, măcar fă-l cum trebuie încât să nu trezească suspeciuni. Ori faci lucrul pân’ la capăt, ori nu-l mai faci deloc. Textile de genu’ ″Am fost filmată fără să ştiu″ nu ţin, sincer. Dacă ăla cu care ţi-o trăgeai te filma pe ascuns, cu siguranţă ar fi găsit o metodă să te filmeze cât mai bine că doar prin vagi presupuneri nu dovdeşte nimic. Iar tipii de genul lui au mereu ceva de dovedit. Şi dacă tot vrei să te tragi pe bandă de dragul de-a te trage pe bandă, asigură-te că ăla care te fute e de încredere, fă cumva să rămână filmul la tine, fă-o numai cu soţul şi în nici un caz cu unu’ pe care l-ai cunoscut aseară la bar. Părerea mea.

Schimbarea la faţă

Lumeeee, am împrospătat blogul în ideea că ar fi frumos să începem un nou an cu o nouă interfaţă. Acum e roz, seamănă cu un blog despre cosmetice, stiu...dar post-urile vor rămâne aceleaşi, promit. Hai că mă gândeam să-l fac mai feminin, probabil din disperarea că-s bolnavă şi arăt ca dracu', cine ştie ce se întâmplă când o să-mi treacă şi o să revin la aspectul meu originar...

Deocamdată rămâne aşa, cel puţin pentru următoarele 6 luni, după care probabil mă plictisesc şi-l rearanjez. E kinda distractiv să concep banner-e, să-l scriu, rescriu, aranjez in pagină şi multe altele. Promit să fie negru data viitoare. Oricum, culorile iniţiale îmi păreau cam turbate, obositoare pentru ochi iar eu ţin la retina voastră!
Deoarece încă sufăr de lipsă acută de inspiraţie, n-am nimic de scris aşa că aş putea să mai aberez puţin pe tema asta, total neinteresantă, dar mai bine vă anunţ că m-am hotărât să nu mai folosesc nume şi porecle cunoscute, din respect pentru intimitatea voastră. Asta nu înseamnă că nu o să mai scriu despre personajele mele mult dragi dar vă puteţi alege măcar un nick după dorinţă. Aştept mesaje, comment-uri, whatever, prin care să-mi ziceţi cum să vă botez. Ăştia care apar frecvent se ştiu ei.
Altă noutate e că host-ez chestii la dorinţă. Cine vrea să tăvălească inamici în noroi, să facă mishto, să spună poezii, să publice orice îi trece prin căpşor, are la dispoziţie blogul meu. Copyright asigurat. Nu că-s darnică, da' eu scriu prea rar şi de cele mai multe ori prostii.
Altă noutate e că nu o să mai scriu prea curând, sau cel puţin aşa cred.
Altă noutate e că nu mai am noutăţi.
Vă las.

Not to do’s.

Lista lucrurilor pe care nu o să le mai fac vreodată:

· Nu o să mai fumez niciodată Pall Mall. Pall Mall-ul are pentru mine acelaş effect pe care-l au pentru alţii creta, duşurile reci, băuturile cu gheaţă când eşti încălzit, etc. Adică răcesc. De câte ori fumez ţigările alea de rahat, sistemul meu imuniar se prăbuşeşte abisal şi fac febră, răcesc, tuşesc, strănut, îmi curg ochii şi nasul, răguşesc şi în final…nu vreţi să ştiţi finalul!

· Nu o să mai iau niciodată painkillers. Pe mine m-a blestemat d-zeu cu dureri menstruale atât de acute încât atunci când mă apucă, încep să sunt apropiaţii şi să-mi iau adio. Singurele analgezice care mă ajută (mă ajutau, mai nou sunt fiica ploii) sunt Piafenul (2-3 pe zi) şi incă un medicament pe al cărui nume nu-l ştiu dar o capsulă de chestie de aia e cât 2 Piafenuri odată. Prinsă de durerile purificării trupeşti, am abuzat de ele şi după două Piafenuri şi o capsulă de aia (toate luate la interval de o oră), am rămas în continuare cu durerea şi pe deasupra m-am făcut şi c-o intoxicaţie. Azi dimineaţă când m-am uitat în oglindă, am crezut că mă transform în unicorn! Ceea ce credeam eu că e coş, nu era atlceva decât o blândă afuriită. În câteva ore arătam ca pizza pentru că blânda făcuse alte blânde pe tot corpul, unele care dor şi cer scărpinate în acelaş timp.

· Nu o să mai arăt că sunt vulnerabilă in faţa unui tip. De obicei sunt tare, indur şi rabd. Dar oricât de tare eşti, tre’ să mai ai şi tu o zi, din când în când, în care să fi vulnerabilă. Să-ţi plângi de milă, să te victimizezi excesiv, să cauţi atenţie, să ţi se dea atenţie, să te simţi urâtă chiar dacă eşti, să vrei să mori, să te închizi in casă, să plângi la comedii şi să te emoţioneze al doilea război mondial. E dreptul tău ca femeie să faci asta cel puţin de două ori pe an (preferabil de ziua ta şi de 8 Martie), desigur, nu mai des de ăstea două ori. Oricum. Doar că bărbaţii clachează la aşa ceva. Dacă mami e la pământ, e sfârşitul lumii, ei nu mai pot supravieţuii! Ei nu înţeleg că rolul tău nu e doar să fi femeia de fier care se luptă cu furtunile şi fuge repede să pupe buba atunci când ei se rănesc. Dacă tu eşti varză, îi apucă disperarea, încep să te implore să-ţi revi. Dude, crezi că-I o plăcere să fiu muci? Nu, e o necessitate! Aşa că băieţii trebuie să scoată degetul din gură şi să se descurge singuri când mami nu-I mai poate supraveghea. Iar asta e foarte traumatizant pentru ei. Şi nu vorbesc aici de masculii mămoşi, vorbesc de toţi masculii, indifferent cât de feroce sunt ei. Toţi cad în căcat dacă şi tu cazi.

Devotamentul meu pentru acest blog!

Am întrebat-o pe Lexi de ce nu-şi face blog şi mi-a spus că cititorii blogului se aşteaptă să vadă ceva in fiecare zi iar ea nu poate să scrie zilnic. M-am gandit la mulţii mei cititori (vreo 2 cu mine cu tot) şi din respect pentru ei m-am pus să scriu. Dar cum nu am nimic de comunicat, am zis să fac o teorie referitoare la faptul că nu am nimic de zis.

Sufăr de o boală de căcat care se manifestă într-o manieră de căcat: cand am chef, nu am idei. Cand am idei, nu am chef. Aşa că atunci când scriu pe blog, să stiţi că de fapt sunt lipsită de orice idée, n-am nimic de comunicat şi dacă e ceva interesant, atunci cu siguranţă idea e veche de vreo câteva luni, ascunsă în căpsor şi asteptând momentul când am chef să o comunic. Hai că asta tot mai mege. Dacă mă chinui eu, găsesc ceva de aruncat pe foaie, vreo replică pe care am crezut-o cândva interesantă şi apoi încep şi aiuresc pe tema ei. Mai rău e cand nu am chef cu toate că mica mea tărtăcuţă fată noi şi noi ideei. Unele sunt atât de geniale că rămân acolo ani de zile până să prindă ocazia de a vedea lumina monitorului.

Acum ştiţi ce fac când nu scriu pe blog. Mai bine zis, ce nu fac. Să ştiţi, dragii mei cititori, doi la număr, că soarta blogului mă preocupă în mod deosebit tocmai atunci când nu scriu nimic. De fapt, sunt atât de stârnită să scriu ceva încât numai la asta mă gandesc toată ziua! Dar cum am zis, e chef dar nu e idée asa că mă screm din răsputeri să vin cu ceva cu care să rup gura târgului. Atat de tare mi-o doresc încât nu-s in stare de nimic. Orice lucru în jurul meu parcă ar fi şi totuşi nu ar fi motiv de inspiraţie….hmmm….

Mama mă bate pe umăr şi-mi spune că e din cauza hormonilor. Mama uită că fică-sa a crescut de acum 3-4 ani şi că hormonii nu mai prea au de-a face cu asta. Dar e altceva, e avântul tineresc, e senzaţia aia de ″nu există limite″. Ştiţi şi voi, vorbesc de senzaţia că poţi face o diferenţă, că esti primul şi unicul care a pus coadă la piersică, că ai dreptate, că părerea ta e cea mai importantă, că lumea nu-I chiar aşa de mare iar oamenii ăia deştepţi şi faimoşi nu-s cu nimic mai buni decât tine. Da, mie mi se întâplă chiar des şi când se întâmplă, e nebunie la mine în casă! De exemplu, într-un moment de ăsta mi-am construit şasiu şi mi-am întins pânză, ăl mai mare şasiu cu aia mai mare pânză şi mă şimţeam deja da Vinci pictând-o pe Mona Lisa. Chestia e că odată văzută cu pensula în mână, ciciu ideei. Şi am stat ceva vreme cu pensula în aer până m-am dat bătută iar pânza o mai am şi acum după dulap, la fel de albă ca in prima ei clipă de existenţă. Alt exemplu: Mă holbam ieri la o portocală şi nu ştiu de ce, am avut iar sezaţia aia că aş putea face ceva deosebit cu portocala aia dacă aş găsi un mod total deosebit ca s-o descojesc. Bineînţeles că nu am găsit. Am fost prea deprimată ca s-o mai mănânc.

Acum înţelegeţi suferinţa mea? Toată ziua asta m-am zvârcolit ca un peşte sub laba pisicii căutând ceva super-interesant să vă spun, să vă fac să râdeţi până la crampe, să plângeţi cu muci, să nu puteţi dormi noaptea, să vă pocăiţi, să vă masacraţi familia, ştiţi voi….ceva de impact. Ete’ pula, n-am găsit. Şi voi probabil mă înjuraţi în gând că v-aţi pierdut vremea citind porcăria asta, nu-I aşa? Haideţi, am gripă, n-am media încheiată la engleză şi religie, citesc Shogun, pentru numele domnului! Nu vedeţi că agonia mea n-are limite!? Şi mi-e poftă de-o portocală…

Până data viitoare când o să vă plictisesc, memoraţi acest căntecel plin de voioşie:

Life’s gonna suck when you grow up

When you grow up, when you grow up

Life’s gonna suck when you grow up

And it sucks pretty bad right now!

Latura mea romantică

Aşa cum nu v-am obişnuit până acum, o să scriu de data aceasta cu maximum de seriozitate, fără glumes au ironii, fără jicniri şi fără intenţia de a distra pe cineva. Dacă nu asta căutaţi, atunci n-aveţi decât să recurgeţi la alte bloguri. Pentru că in seara asta mă simt tristă, melancolică, plină de dor şi dragoste pentru toţi şi toate şi in particular, pentru cineva anume. N-am să spun cine ca să sporesc misterul şi dramatismul dar cu siguranţă acea pesoană ştie că doar pentru ea aş putea să simt aceste lucruri. Mă rog, nu sunt eu cea mai mare expertă in a transpune trăiri interioare in cuvinte, cu toate că sunt elementele mele mult prea dragi dar uneori, cele mai simple şi nobile lucruri sunt şi cele mai greu de mărturisit.

N-am să compun epopeei eminesciene şi nici de metafore nu-mi arde, n-am să încerc să concurez cu vreun mare romantic, n-am să împrăştiu cuvinte dulci… lucrurile astea au darul cel mai adesea de a distruge sau pierde esenţa tare a mesajului. N-am de ce să distrug aşa ceva. În schimb, o să vorbesc despre cele mai de preţ lucruri pe care un om le poate acumula în toată viaţa lui de rahat: amintirile. Amintiri despre parcuri, să zicem. Parcuri ale căror copaci au fost martorii lucrurilor pe care eu am putut să le simt în acele momente. Desigur, nu toate bune, dar majoritatea au fost. Parcuri in care am fumat împreună, ţigare de la ţigare, ţigare ieftină, scumpă, aromată, a noastră sau împrumutată, am pufăit-o sau poştit-o. Ţigare fumată cu poftă până la filtru sau doar pe jumătate. E fascinant ce mult ne-a legat o ţigare, o simplă foiţă cu miez de tutun! Mai mult ca sigur ţigarea a fost şi mijlocul prin care am petrecut şi petrecem timp împreună şi ne leagă, cumva, printr-o relaţie de professor-învăţăcel, eu fiind profesorul care a oferit prima ţigare. Deloc de lăudat dar într-un fel mă bucur nespus că am făcut-o; am mai fi spus noi toate cele spuse dacă nu ar fi existat tigarea mijlocitoare?

Iar parcurile acelea aveau bănci minunate pe care am şezut şi pălăvragit despre vrute şi nevrute, bune şi rele, lucruri poate secrete, poate ruşinoase, poate neimportante. Bârfe şi polemică. Certuri. Împăcări. Mărturisiri. Râsete şi chiar tragedii. Băncile alea le ştiu pe toate şi dacă vreţi alfel, ne-au sprijinit când aveam mai multă nevoie. Fie că era vară şi simţeam pe glezne atingerea firului de iarbă, fie că era iarnă şi zăpezile ne zgribuleau, parcurile astea n-au încetat să ne ofere un loc al nostrum, fie şi pentru scurt timp.

În unul din parcurile astea ne-am confesat cele mai adânci secrete, cele mai tulburătoare şi arzătoare secrete. Nu pe faţă, nu dintr-o dată, desigur. Ci stingheri, nesiguri, temători, nerăbdători…poate cu cuvinte prea puţine şi mai mult din priviri. Da, a fost o confesiune subtilă şi poate nu atât de iscusită, dar a fost tot ceea ce puteam da în momentul acela. Nu spun dacă am fost veseli sau trişti, pentru că fiecare ştie răspunsul în adâncul lui şi-l păstrează pentru şine. Unele lucruri nu se spun iar altele se spun la timpul lor. Unele lucruri se spun prea târziu. Altele, prea devreme. Dar ele trebuie spuse cu discernământul consecinţelor lor. Parcurile alea…

Parcurile alea ştiu prea multe despre noi. Poate chiar mai multe decât ştim noi despre noi sau despre cealaltă persoană şi asta nu-I neapărat rău, consider, atâta timp cât tot ce se poate descoperii se descoperă. Poate savoarea e încă misterul care există şi care te face să lupţi pentru mai mult, pentru tot mai mult. Nu regret nimic din ce ştiu parcurile despre noi pentru că altfel n-aş fi avut vreodată ocazia să visez, să plâng pentru tine sau din cauza ta, să ma bucur pentru bucuriile tale, să-mi doresc să fiu o persoană mai bună, mai liberă, mai puternică. Nu pentru mine că’ mie nu-mi foloseşte; pentru tine. E un cadou, nu un favor şi nu aştept nimic în schimb. Parcurile alea….parcă mi-ar place să ne mai plimbăm odată, poate de mână, poate cot la cot, depănând amintiri, râzând, pulsând a emoţie. Poate o să-mi spui lucruri pe care vreau să le aud.

De obicei se încheie cu o declaraţie, îmi spune mama care se uită peste umăr. Dar a spune propoziţia aia cu două cuvinte ce incep cu ″t″ şi ″i″ mi s-a părut întotdeauna dificil si irrelevant. Nu trebuie să o spun. Şti că aşa e.

Dezbateri şi nefumători

N-am băgat de seamă prima dată cand mi-o zis Lexi de treaba asta. Dar am văzut cu ochii mei minunea minunilor. Nu-s foarte out going dar mai trag şi eu chiului prin cafenele, mai ies şi eu la un păhărel prin localuri. Cand am timp. Şi am observat că unele (aproape toate) localurile noastre sibiene şi.au dotat geamurile, uşile, vitrinele cu bileţele, etichete, hârtiuţe pe care scrie cu o urmă de mândrie (sau poate doar eu sunt mândră): ″Local pentru fumători″. Moamă! Există dreptate în lumea asta de caca! După decenii de campanii anti-fumat, după izolare de restul clienţilor localelor şi restaurantelor, după tortura vizuală provocată de imaginile tâmpite de pe pachetele de ţigări, după toţi anii ăştia de fumat după şcoală in pauze…însfârşit există locuri unde pot fuma păstrându-mi demnitatea, fără a fi nevoită să mă ascund şi fără să îmi mai bodogăne vreo babă că-I afum blana de nurcă! Toţi fumătorii să ridice mâinile şi să strige un ″Aleluia!″

Roata se mai şi întoarce. Mă întreb unde se duc acum nefumătorii. Eu mai ştiu doar două localuri pentru ei. Cu siguranţă mai sunt şi altele dar important e că cele mai bune sunt de-ale noastre….mai aveam o idée dar tre’ să plec. E vorba de o dezbatere in cafeneaua Humanitas pe tema ″Există cărţi periculoase?″.

După 4 ore:

M-am întors de la dezbatere. Nici nu vreau să-mi amintesc momentul în care am fost rugată să-mi dau cu părerea privind cărţile periculoase pe care le-am citit sau întâlnit. Oamenii ăia se asteptau să le zic cine stie ce carte super-mumu-mimu de vreun autor super-mama-mia doar că eu nu am citit asa ceva. M-am bâlbâit (şi pentru că nu mă simt confortalil să vorbesc în faţa unui public pe care nu-l cunosc), m-am repetat, am scos-o eu cumva la capăt fără să zic mare lucru. Citeam dezamăgirea pe feţele lor…ce puii mei, nu l-am citit nici pe Dostoievski, nici pe Tolstoi, nici pe mai stiu eu ce franţuz….şi nu pentru că n-am vrut ci pentru că nu-I înţeleg! Recunosc cu ruşine că nu sunt în stare. Doar că eu picasem într-un grup de intelectuali, profesori universitari si altii din categoria lor. Ei foloseau cuvinte extravagante, se foloseau de tot felul de expresii, dădeau citate şi discutau despre nişte scriitori a căror nume nici nu pot să-l pronunţ.

Cred că a fost prima dată în viaţa mea când m-am simţit incultă. De obicei fac faţă unui subiect de discuţie chiar dacă nu-l cunosc, reuşesc să mă implic cât de cât, ceva-ceva tot ştiu despre respectiva temă. Vreau să cred că am o minimă cultură generală. Dar azi am fost blană. Azi, am realizat că cercul meu de prieteni nu e totuşi atât de intelligent cum am crezut pentru simplul fapt că subiectele lor nu sunt pe atât de provocatoare şi complicate. Şi asta nu-mi place. Azi m-am simţit mică, confuză, incapabilă să mă integrez, mediocră. Oribil sentiment! O să mă duc în continuare la dezbateri dar o să stau după un paravan sau oricum, într-un loc ascuns unde să pot auzi converaţia fără să fiu băgată în seamă şi fără să fiu nevoită să vorbesc pe o temă care mă depăşeşte. O să încerc să-mi notez autorii pe care îi menţionează sau cărţile lor şi apoi o să mă chinui să le citesc. Încet, poate o să ajung să pot spune şi eu ceva intelligent.

Apropo, cafeneaua era de nefumători…

Aceste animale neîmblânzite

Recent am fost implicată în tot felul de discuţii, majoritatea aveau ca temă clsificările pe care voit sau nevoit, pe faţă sau pe ocoliş, le facem semenilor noştrii. Clasificări facute pe criterii de moralitate, superioritate intelectuală, maniere, linbaj, religie, sexualitate, etc. nu ştiu câte au fost inspitare ori benefice, nu ştiu cine a avut dreptate până la urmă (în concepţia mea, eu am dreptate, evident!). Singurul lucru bun de care sunt sigură e că m-au făcut să fiu mult mai atentă la lumea din jurul meu, la lucrurile pe care normal nu le băgam in seamă sau le treceam cu vederea. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu toată pasivitatea de care dădeam dovadă dar cert e că nu mai pot tolera unele lucruri aşa cum făceam în trecut. Începe să mă exaspereze lipsa de respect si nesinţirea grosolană.

Mă întreb cum reacţionaţi voi când intraţi într-un magazin şi vânzătoarea vorbeşte la telefonul mobil. Eu mă gândesc că va închide, că-şi va ruga partenerul de discuţie să astepte, ceva de genu’ ăsta, măcar pentru 1 minut cât îi ia să mă servească. Mă întreb cum ar trebui să reacţionez când duduia se face că nu mă vede şi îşi continuă convorbirea liniştită, probabil pe idea că sunt doar un client şi că timpul ei e mult mai bine folosit dacă îşi continuă discuţia absolut fascinantă cu reprezentanta ei Avon. În fond, lumea se învârte în jurul ei iar noi, restul, suntem oameni deloc grăbiţi care pot tolera o discuţie de 5 minute. Poate crede că toată lumea are timp, ca ea, că nimeni nu mai merge la şcoală sau la lucru’ şi că bineînţeles, noi, muritorii de rand nu sesizăm mitocănia ei. Duduia uită deviza oricărui comerciant profesionist: ″Clientul nostru, stăpânul nostru.″ Duduia uită ca datorită mie şi altora ca mine, ea îşi ia nişte bănuţi cu care îşi plăteşte rimelul, solarul, factura la telefonul mobil. Dacă o rog să mă servească, se uită de parcă îmi face un favor, dacă o întreb cât costă, îmi face semn să tac pentru că nu aude în telefon. Dacă o bag în pizda măsii şi cer să vorbesc cu un superior, e foarte violentă verbal şi mă ia tare. Nu-mi rămâne decât să o privesc în stilul ″târfă, te desfiinţez!″ şi să-I spun că observ câteva neregularităţi în magazin şi că voi suna Protecţia Consunatorului. Ca să o conving, scot telefonul. Imediat devine toată un lapte şi o miere!

Mă întreb ce ar trebui să-I spun profului care la oră ne ţine lecţii despre egalitatea dintre femei şi bărbaţi, susţinând cu înverşunare că dacă noi, femeile, tot vrem drepturi egale, de ce nu ni le exercităm pe toate planurile, cum ar fi să boxăm cu bărbaţi. Să-I zic că e prost sau nesimţit? Să-I explic că nu poţi vorbi de egalitate între sexe când vine vorba de condiţia fizică şi că pe acest plan nu există grad de comparaţie de genul cine e superior? Să-I explic că din punctual ăsta de vedere nimeni nu e superior, ci diferit? Şi dacă inferior şi diferit sunt sinonime, eu mă împuşc! E ca şi cum ai spune că bărbatul e inferior femeii pentru că nu poate duce o sarcină (naştere). Sunt pur şi simplu diferenţe clare de natură biologică, atât chestiunea naşterii cât şi forţa fizică. Nimeni nu e superior pe acest plan. Când un bărbat va rămâne gravid, promit să fiu prima femeie care boxează cu un bărbat.

Mă întreb la ce le stătea capul ălora care îl blamează pe Maiorescu pentru teoriile lui. Mă refer la ăia care afirmă cu mândrie că România a evoluat, s-a dezvoltat şi a ajuns în rândul ţărilor occidentale datorită împrumuturilor de obiceiuri, tendinţe, idei. Maiorescu avea dreptate. Nu suntem pregătiţi să ″împrumutăm″ nimic de la civilizaţiile mai evaluate pentru că românul nu ştie decât să împrumute aspecte exterioare, ″forme fără fond″, ″coperte″ fără ″carte″. Noi nu suntem pregătiţi să asimilăm conţinutul, să înţelegem fenomenele. Pentru noi, totul se rezumă la aspect. Dovada clară e lipsa de bun simţ, de ipocrizie şi falsitate, lipsa puterii de a înţelege esenţalul. În adâncul nostrum, rămânem aceleaşi animale neîmblânzite şi nedresate; purtăm doar blănuri mai groase şi vânăm selectiv. Maniera în care o facem rămâne una grosolană. Dacă asta e evoluţie, prefer să rămân o involuată decât o falsificatoare. Măcar primitivitatea mea va fi veritabilă.